Blocul se află undeva pe lîngă Sala Palatului, deci în "buricul tîrgului", cum se spune. E un bloc vechi, construit prin anii '30 şi a scăpat ca prin minune de ameninţătoarea bulină roşie, deşi structura sa de rezistenţă e cam şubredă. Are opt etaje şi apartamente mari, spaţioase, cum erau pe timpuri, cu livinguri de douăzeci şi ceva de metri pătraţi. Aici au locuit oameni de afaceri, personalităţi publice, familii de fotbalişti celebri, dar au plecat, pe rînd, de frica Marelui Cutremur. Acum apartamentele sînt, în general, de vînzare, dar nu le cumpără nimeni. Singura parte a blocului, veşnic animată, unde trăiesc oameni, aparent normal, într-o nepăsare perpetută faţă de cutremure şi de alte catastrofe care nu privesc viaţa lor de zi cu zi, este podul unde există cîteva mansarde, probabil fostele camere ale servitorilor de odinioară. Pe fiecare uşă a încăperilor de doi metri lăţime şi trei lungime, poţi vedea încă plăcuţele pe care scrie "apartamenul nr...", metoda comuniştilor de împărţire a imobilelor, în timpul naţionalizării. Podul, în sine, este un univers, o lume ruptă de realitate, de forfota, de jos, a străzii, de vastele apartamente goale, aflate la numai cîţiva metri dedesubt, iar spaţiul are o magie proprie, căci cei care vin, se mută acolo temporar, în speranţa că-şi vor găsi curînd altceva mai bun, dar anii trec şi nu mai pleacă, îşi formează obiceiuri şi tabieturi legate de lumea lor, formează o mică comunitate suspendată undeva, între cer şi pămînt.

Drumul spre...

şi "sufrageria" din uscător Ca să ajungi la mansarde, trebuie să urci mai întîi cu liftul, pînă la ultimul etaj al blocului, apoi cîteva trepte ale unei scări metalice, pînă la o fereastră al cărei geam nu mai există demult. Te strecori prin fereastră într-o încăpere lungă, un fel de hol prăfuit unde se află depozitate diverse obiecte, dulapuri fără uşi şi sertare, fotoli