Dacă stau să mă uit în urmă, din toate călătoriile mele, întreprinse mai mult sau mai puţin turistic după '89 încoace, au rămas impresii. Şi o senzaţie încă persistentă de derută şi panică: declanşată de dezorientarea propriu-zisă în labirinturile stradale occidentale, precum şi de înţelegerea parţială a excesului de minunăţii văzute. Primele oraşe occidentale vizitate, cu ora, între trenurile spre o minibursă Soros, s-au întipărit chiar ca nişte imagini onirice: erau un pic prea mult pentru mintea cenuşie bucureşteană standard, asociată cu oboseala călătoriei cu trenul. Aşa am alergat prin Praga, noaptea, rămînînd cu o uriaşă senzaţie de lumini; am văzut catedrala din Köln, dar şi McDo-ul local, unde am fost impresionată de salata cu ton şi porumb; mi-am revăzut o prietenă englezoaică pe malul Tamisei şi am vizitat cimitirele din Edinburgh. La Paris, cîţiva ani buni după, cu falsa ocazie a unui congres al exilului, am bătut cît am putut din oraş pe jos, şi în general în sens opus; nu am ajuns niciodată la întîlnirile cu oră fixă, am schimbat mai multe metrouri decît trebuia pentru a ajunge într-un loc, am trecut, din greşeală, noaptea, pe lîngă peşti şi fetiţe din zone de gări periferice, dar am şi străbătut Sena cu vaporaşul şi am văzut, în realitate, japonezii care pozau, la Luvru, Monalisa şi Venus din Milo. În Grecia, drept efect al mînăstirilor din Meteora, am mers cu doi traficanţi de benzină, sîrbi şi milionari, dintr-un sat de graniţă - evident, cetăţeni români în perioada războiului şi embargoului - să doneze bani unei biserici din Salonic. Am schimbat mai multe avioane decît trebuie spre America, nu departe de locul, din Pennsylvania, unde s-a prăbuşit al doilea avion, în iulie de dianinte de 11 septembrie. În sfîrşit, am ajuns, mai nou, şi la Budapesta, într-o ordine oarecum inversă a spaţiului. Pur şi simplu turistic, de week-end, deci lăsînd cumv