Pentru că sîntem fiii romanelor noastre - aşa cum a stabilit de mult, la debutul său editorial, în "Romanul lecturii" -, pentru că ne-au plăcut de mici "Cei trei muşchetari" şi, ca bătrîni vianişti, nu-i uităm nici la maturitate, Gelu Ionescu nu va fi prea şocat dacă îi voi spune că noi, azi, în aprilie 2003, scriem împreună epilogul unui roman intitulat "După 20 de ani şi 5 luni". La 17 noiembrie 1982, la orele 16, el a plecat din cişmigioaica stradă Gheorghe Lazăr 7 la Geneva, luîndu-şi maşina de scris, însoţit fiind pînă la aeroport de Mircea Martin; eram la veşnica noastră belotă - cu Lulu Ulici, Roger Cîmpeanu, Puiu Ciobanu şi Costică Teodori - şi ţin minte că nu ne puteam concentra, aşteptînd telefonul lui Mircea că totul a fost în ordine. N-a fost nici prima, nici ultima oară cînd tremuram pentru soarta lui Gelu. Oricît ar fi şocat un sobru ca el de un asemenea titlu (în fond, posed o mătuşă care, cu multă rigoare, declară că are 94 de ani şi 6 luni, şi 7 luni...), am liniştea, plăcerea şi chiar orgoliul de a-l asigura că şocul său nu se va compara cu bulversarea mea, citindu-i "Copacul din cîmpie". Pe scurt: abia acum, după peste 35 de ani (cum ar fi spus l'autre ) de prietenie şi activitate nu o dată contrarevoluţionară, am înţeles ce caracter curat revoluţionar a avut şi are solidaritatea noastră virilă. Revoluţionar şi straniu. Abia acum, în 2003, citindu-l de la prima pagină şi începînd să îngîn cu el: "Istoria, istoria...", mi-am dat seama că el a fost primul fiu de moşier cu care m-am împrietenit spontan şi durabil, norocos şi benefic, în calitatea mea de utecist belit, la ora aceea, ca mic-burghez. Istoria şi-a permis - fără multe explicaţii, ruşinoasă, mie-mi spui? - să lege o "bestie moşierească", adică el, de "o javră mic-burgheză", adică eu; nu ştiu nici pînă azi dacă am fost primul om de stînga din viaţa lui, dar azi, cu cartea în mînă, am