Mîine seară, pe cînd mă voi întoarce cu lumînarea spre casă încercînd s-o păstrez aprinsă, pe cînd mă voi simţi împresurat de ecoul paşilor creştinilor (unii de-o noapte) ce-şi dau vestea Învierii, încă voi mai păstra în minte ceva din aceste straşnice nedumeriri. Şi, prins - ca şi dumneavoastră - între strădania de a fi mai bun şi dorinţa de a fi mai deştept (de ce oare nu le poţi avea întotdeauna pe amîndouă?), atent la ceara topită şi la strania ei tendinţă de a pica pe mîneca sacoului, îmi voi pune aceste cîteva întrebări - sau măcar una-două dintre ele, cît pentru menţinerea tonusului. Nu, nu voi ajunge la răspuns. M-aş putea întreba, de exemplu, ce-aş putea spune în cazul în care, peste vreo 20 de ani, un student azi nenăscut încă îmi va spune că a văzut filmul Concurs, al lui Dan Piţa; şi ce-i cu-asta?, l-aş întreba eu. Şi el îmi va spune că, din moment ce Gheorghe Dinică a fost descoperit pe o scenă de amatori de către o echipă de oameni de teatru ce coborîseră din turnul de fildeş şi cutreierau ţara - pentru că aşa cerea viziunea despre arta proletară a partidului comunist atunci -, înseamnă că sistemul ăla e mîntuit. Ce-i voi spune, ca să nici nu-l jignesc din prima şi ca să-nţeleagă, totuşi, că şi mie îmi place Dinică? M-aş putea întreba, mai la concret şi mai la ordinea zilei, cum se face că cei care au o mare înţelegere pentru Antonescu Ion şi pentru încăpăţînarea sa de a-şi păstra cuvîntul faţă de Hitler Adolf - drept care nu putea ieşi din război, zic ei - au strania tendinţă de a spune că parolismul nostru faţă de NATO e cu totul altceva, un fel de ploicică de primăvară - drept care, continuă dînşii, puteam să nu intrăm în război împotriva cărţilor de joc ce au susţinut palatele tiraniei lui Saddam. M-aş mai putea întreba, în liniştita seară discret luminată de mîine, cum se face, în anul 2003, că Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor din P