Înainte de 1989, în seara de Înviere erau puţini oameni care să nu meargă la biserică. Tolerată de regim - sau poate acceptată de el ca o limită pe care opresiunea e primejdios să o încalce -, noaptea aceea era o noapte de libertate. Ne amintim cu toţii cum, de pe la zece seara, pe orbecăite, populaţia începea să ia în stăpînire oraşul. Era, pe atunci, singurul moment în care ea ocupa un spaţiu ce nu mai era de mult spaţiu public, ci scena unde puterea îşi desfăşura din ce în ce mai agresiv butaforia. Oameni de tot felul se îndreptau în pîlcuri spre biserici: angajaţi religios, ori numai respectuoşi faţă de tradiţie, ori chiar indiferenţi; familii de la mic la mare, grupuri de prieteni, tineri dornici de socializare şi petrecere, oameni pe jos, în maşini, în taxiuri. Şi cu o seară înainte, în Vinerea mare, bisericile ieşeau în stradă pentru înconjurul de prohod. Dar acum, mulţimea care venea spre ele era mult mai mare şi mai evidentă. Dacă Paştele e trecere de la tenebră la lumină, dacă din biserica complet întunecată preotul iese cu o lumină aprinsă pe care o împarte tuturor, Bucureştii anilor '80 erau un foarte bun decor pentru sărbătoare. Pînă la douăsprezece noaptea, oraşul era - ca în toate nopţile anului - o masă de beznă groasă, informă, tăcută. Acum însă bezna era animată, împrejurimile bisericilor erau pline lume, de murmure şi aşteptare. Unii încercau să ocupe locul cel mai bun; nou-veniţii se băgau în faţă spre nemulţumirea stăpînită, totuşi, a celorlalţi. La douăsprezece, bisericile împresurate de lume se luminau deodată: preoţii îmbulziţi de mulţime reuşeau să ajungă pînă la masa de oficiere din faţa bisericii, fiecare lua lumină de la celălalt, în lumînările protejate de pahare de plastic, cu grijă să nu-ţi pici hainele, să nu arzi părul ori pardesiul vecinului la înghesuială. După slujba scurtă de afară, cînd mulţimea intona "Christos a înviat