România are reputaţia puţin plăcută a unei ţări pe care nu prea te poţi baza, care-şi lasă aliaţii de izbelişte cînd le-a ajuns acestora cuţitul la os, schimbînd jocul şi locul după cum i se pare, conjunctural adesea, că este mai bine. Această reputaţie vine încă din Evul de Mijloc, cînd voievozii locului, chiar şi cei mai importanţi dintre ei, treceau dintr-o barcă în alta cu o viteză remarcabilă. Turcii, ruşii, polonii, ungurii ori austro-ungurii au fost, rînd pe rînd, şi prin rotaţie, ca să spun aşa, ba aliaţii, ba inamicii noştri. Am reuşit ca şi în cele două războaie mondiale să schimbăm echipa - în cel dintîi, chiar de două ori, dar măcar atunci am ieşit în cîştig cu întregirea ţării. A doua oară, schimbarea alianţelor nu ne-a mai ferit de necaz, trezindu-ne internaţi în "lagărul socialist". În cele din urmă, singurele alianţe în care am rezistat cîteva decenii au fost "maleficele" CAER şi Pactul de la Varşovia, în care, cumplită ironie a sorţii, nici măcar n-am intrat de bunăvoie. Despre OSCE nu vorbesc, pentru că, chiar înaintea căderii sistemului comunist, dar mai abitir după aceea, nu prea a reuşit să depăşească statutul unei biete "forme fără fond". Dar măcar înainte de respectiva prăbuşire, celebrul "coş trei" a oferit o pavăză, oricît de fragilă, disidenţelor estice. De aceea, mi se pare cu totul remarcabilă stabilitatea de circa un deceniu cu care ne "chinuim", din păcate chiar acesta este cuvîntul, să accedem în cele mai importante alianţe ale momentului - mă refer, desigur, la NATO şi UE. Însă, poate mai mult decît acest efort integrativ în respectivele instituţii, de această voinţă înduioşătoare de a intra "în rînd cu lumea", mă fascinează continuitatea atitudinii pro-americane a puterilor succesive de la Bucureşti - începînd cu "parteneriatul strategic", continuînd cu intervenţia din Iugoslavia, cînd americanii au suplinit neputinţa europenil