De la un timp, televiziunea se comportă ca o planetă care gîndeşte (à propos de Solaris ) uneori. Îmi inspiră comparaţia cu psihicul uman, mai exact cu al unui individ mediu (mediocru?) şi mediumnic. Aş spune că majoritatea gîndim prea mult şi, din păcate, prost, probabil tocmai din cauza cantităţii. Televiziunea, însă, gîndeşte încă puţin. Pînă nu demult, odată cu semnalul care anunţa declanşarea interstiţiului publicitar, asistam la desfăşurarea unui adevărat delir de imginaţie, neîntrerupt decît de plictiselile noastre. Eram ca nişte analişti, întinzindu-se ei înşişi confortabil pe canapea şi aşteptînd, cu calm, ca pacientul să înceapă să abereze, să-şi povestească visele, năzdrăvăniile, revendicările, pretenţiile copilăreşti sau absurde, poveştile închipuite. El ne prindea uşor în plasă, începea să ne facă din ce în ce mai curioşi, mai naivi, mai nătîngi pînă ce nu mai aveam puterea să ne ridicăm, să spunem timpul dumneavoastră s-a terminat şi sfîrşeam prin a ne plăcea să credem totul cu desăvîrşire. Asta dacă delirul era satisfăcător. Mai nou, însă, cerebelul tv dă semne care indică prezenţa unor forme rudimentare de conştiinţă de sine şi în spaţiul publicitar. E un fel de a ne spune: eu gîndesc, nu doar exist, pot face diferenţa între bine şi rău, mă delimitez de propriul meu discurs dacă am chef aşa cum unii politicieni trăiesc într-o permanentă şi sinceră delimitare de ei înşişi. Cu alte cuvinte,

după ce ai consumat cu inocenţă şi bună credinţă reclama la Goldessa, de exemplu, eşti invitat să te maturizezi sau, dimpotrivă, să te întorci puţin în timp, la vremea cînd aveai nevoie de îndrumări, fie că le cereai sau nu, şi să adaugi sloganului produsului instrucţiunile de folosire sau reticenţele comisiei cu foarte multe e-uri. Consumul excesiv de alcool dăunează grav sănătăţii. Dacă îmi aduc bine aminte, preocupările pentru sănătatea consumatorului