Cîndva, Răzvan Rădulescu afirma la o masă rotundă dedicată coregrafiei că diferenţa dintre dansul clasic şi cel contemporan constă în atitudinea feselor. Baletul clasic este caracterizat printr-o nenaturală încordare: dacă stai undeva, în culise, în spatele balerinilor, vei vedea că aceştia au fesele încordate chiar şi atunci cînd îşi aşteaptă rîndul, la pas de deux. Dansul contemporan, însă - observa Răzvan Rădulescu - aduce o benefică relaxare a posteriorului şi în această relaxare se află sîmburele unei adevărate revoluţii de expresie. Coregrafii de astăzi au descoperit firescul, atitudinea naturală a corpului. Dacă urmăreşti dansul nostru contemporan, ajungi foarte repede să-ţi dai seama că Răzvan are dreptate, numai că dansatorii noştri s-au oprit, cu revoluţia lor, undeva, pe la jumătatea drumului. E adevărat, şi-au relaxat fundul, dar încordarea a migrat într-o altă parte a corpului: pe scurt, li s-a urcat la cap. Dansatorii se mişcă dezinhibat, numai că în timpul acesta gîndesc profund - şi şi ţin să arate cu tot dinadinsul că fac acest lucru. Dansul lor este grav, iar corpul lor e străbătut de idei şi de importanţa actului artistic pe care-l prestează. Deşi se mişcă dezinvolt, în realitate ei dansează cu degetul la tîmplă, aşa cum se pozau scriitorii şi filozofii veacurilor trecute. În dansul contemporan românesc nu există umor sau ironie, ci, cel mult, caricatură şi sarcasm (la nivel mental, coregrafii noştri au rămas, deci, în zona concepţiilor romantice). În timp ce corpul lor este relaxat - uneori demonstrativ relaxat - fruntea lor, îmbrobonată de idei, dă măsura adevăratei încordări pe care o trăiesc. În acest sens, spectacolul lui Cosmin Manolescu, Paradis serial, duce (ca să ne exprimăm grandilocvent) revoluţia pînă la capăt. Fără simboluri à la

Sergiu Anghel cu Anotimpurile lui (şi care se întîlnesc, latente, camuflate, în multe producţi