În culturi diferite sau în vremuri diferite căsătoria are loc în circumstanţe diferite. Hotărîrea aparţine cuplului, părinţilor sau unor persoane influente social, iar vîrsta mirilor poate diferi mult. Ba mai mult, şi rolul soţilor în căsnicie diferă. Tot aşa, şi circumstanţele în care au loc alianţele diferă de la o cultură la alta, de la o vreme la alta. Implicit, ceea ce i se cerea României într-o alianţă în urmă cu o sută de ani diferă de ceea ce i se cere azi. România, de-a lungul timpului, a rupt alianţe. Numai în contextul primului război mondial aceasta s-a întîmplat faţă de ambele tabere. Întîi neutraliatea (apoi, mai mult, intrarea în război de partea Antantei) hotărîtă de Consiliul de Coroană din vara lui 1914 trăda tratatul încheiat cu Puterile Centrale, apoi Pacea de la Bucureşti din 1918 încălca prevederile tratatului de alianţă cu Antanta. Cum în certurile conjugale au dreptate ambele părţi (soţul a băut "două beri" pentru că a luat chenzina, iar soţia s-a culcat în altă cameră din cauza mirosului de băutură), Consiliul a putut susţine că întrucît Austro-Ungaria nu a fost atacată, ci a pornit ea ostilităţile, nu ne găseam în condiţiile tratatului sus-amintit, apoi situaţia militară mai mult decît critică nu ne dădea alternativă la semnarea păcii de la Bucureşti. Comparaţia mea se opreşte aici, căci alianţele de azi (postmoderne?) se desfăşoară pe mai multe registre.

NATO este o alianţă politico-militară. În articolul 2 al tratatului ce a pus bazele organizaţiei se spun lucruri precum că fiecare parte va contribui la întărirea instituţiilor sale democratice, iar termeni precum bunăstare sau prosperitate apar în mod repetat. Dacă pentru o alianţă pur militară le e clar tuturor, de la guvernanţi pînă la omul de rînd, ce au de făcut, în cazul actualei alianţe este puţin mai complicat. Îmi aduc aminte, cu cîteva zile înaintea summit -ului de l