"Tot mai lent, mai costisitor, războiul din Irak se prelungeşte iremediabil către vară (...) Campania de bombardamente continuă, dar rămîne zadarnică. Rezervele de bombe ghidate prin satelit sînt serios afectate, stocurile de rachete de croazieră Tomahawk s-au subţiat mult şi ele. Adevărata ofensivă spre Bagdad va începe cu siguranţă mult mai tîrziu". Articolul din care am citat a apărut într-un foarte respectabil ziar franţuzesc în data de 1 aprilie. Nu e vorba însă cîtuşi de puţin de o farsă. O pagină mai încolo, un "expert" (prezentat drept "consultant militar") profetizează: "Un eşec american". Alături, o jurnalistă explică, laborios, că forţele aliate se confruntă cu teribile dificultăţi, că tancul Abrams, conceput în perioada în care duşmanul se numea Uniunea Sovietică, nu se adaptează solului irakian şi că soldaţii americani, foarte puţin pregătiţi să trăiască în condiţii precare, "au nevoie de corn-flakes la micul dejun şi nu pot trăi fără deodorante". Acesta fiind tonul pe care l-a adoptat presa franceză, victoria americană şi, mai ales, modul în care a fost ea obţinută ar trebui să intre în categoria fenomenelor supranaturale. Despre Bagdad s-a spus că va fi un nou Stalingrad, iar comparaţia cu Vietnamul devenise un loc comun. Zi de zi, reporteri, comentatori şi experţi au emis profeţiile cele mai sumbre. Pe TV5, am putut urmări jurnalele canalelor France 2 şi France 3: acelaşi antiamericanism virulent, acelaşi pesimism şi aceeaşi siguranţă în a anticipa catastrofe. Se adaugă o extraordinară capacitate de adaptare la evoluţia evenimentelor, fiecare fapt ce infirma previziunile fiind relatat şi comentat în aşa fel încît să intre în schemă. După căderea Bagdadului, o televiziune francofonă a invitat la jurnal un exilat irakian, care a declarat - fără ca prezentatoarea să aibă cea mai vagă reacţie - că jafurile nu sînt comise de locuitorii oraşului, ci