Este posibil că, aşa cum scria Huntington, modernizarea lumii să nu însemne neapărat democratizarea ei. Mai mult, este posibil, tot de la Huntington citire, că democraţia paralmentară de tip occidental şi economia de piaţă să nu fie, aşa cum cred ţările Vestului, dezirabile pentru alte civilizaţii (ţările islamice, China etc.) care văd diferit fericirea pe lumea asta. Poate că ar fi bine să înscriem printre acele principii ale relaţiilor internaţionale recunoscute de toate ţările lumii civilizate ceea ce Thomas Jefferson a înscris ca principiu în Declaraţia de Independenţă a SUA: recunoaşterea dreptului natural al fiecăruia de a-şi căuta propria fericire. E altceva decît principiul neamestecului în treburile interne, căci un atare principiu a produs şi susţinut creaturi precum Ceauşescu, Miloşevici, Pol Pot, Saddam Hussein şi, totuşi, numai fericire nu au adus aceste regimuri. În fond, totul se reduce la asta: fiecare are propria sa definiţie a fericirii şi trebuie lăsat să-şi urmeze visul. În fine, se vede cu ochiul liber, deja, că identitatea de tip cultural-religios este mult mai puternică în a mişca oamenii, decît orice ideologie sau orice interese economice. Ceea ce se întîmpla şi, mai ales, ceea ce se va întîmpla în Irak în următoarele şase-douăsprezece luni este, probabil, experienţa fundamentală a începutului de mileniu. După Irak, vom afla dacă modelul nostru de fericire (democraţia liberală, statul de drept şi economia capitalistă) este chiar reţeta fericirii tuturor. Irakul va fi testul suprem pentru vocaţia universală a fericirii noastre. Marile întrebări continuă să aibă răspunsuri pe care nu le ştie nimeni. Poate să fie Irakul o democraţie în sens occidental, o ţară stabilă şi în asemenea măsură ne-islamică, încît să fie un bastion al luptei împotriva fundamentalismului musulman? Poate Irakul să se transforme din duşmanul de moarte al Israelului