Cînd am auzit că România a trimis un prim avion cu ajutoare umanitare spre Irak m-a lovit brusc un val de aduceri aminte. Se îngrămădeau să iasă la lumină, din Dumnezeu ştie ce unghere ale minţii, imagini vechi, de acum treisprezece ani, cu un fel de văr îndepărtat din partea mamei, fost cascador, actualmente funcţionar prin aparatul guvernamental, descărcînd în curtea bunicii baloţi de pături, haine de piele şi alte "ajutoare". Lucruri destinate, în principiu, tuturor românilor, dar pe care puseseră mîna doar cîţiva băieţi descurcăreţi sau trimişi la înaintare. Ajutoarele descărcate în bătătură n-au zăbovit mult timp acolo. Într-o zi sau poate noapte au dispărut încărcate în alte maşini şi nu mai ştiu ce s-a întîmplat cu ele, dar am citit mai tîrziu anchete jurnalistice despre felul în care unii au făcut afaceri bune în primele zile ale Revoluţiei din deturnarea ajutoarelor umanitare. Nu vreau să recurg la comparaţia deja comună dintre România lui 1989 şi Irakul anului 2003. Poate întîmplările viitorului se vor derula altfel în tărîmul celor o mie şi una de nopţi, dar cîteva lucruri parcă e imposibil să nu se repete. Dincolo de febra ajutoarelor umanitare va urma şi la ei - dacă nu cumva a şi început - momentul de glorie al disidenţilor. Mai mari, mai mici, veniţi din exil sau apăruţi chiar din rîndurile fostului partid unic. E vremea idealiştilor şi a marilor speranţe. Se vor da lupte crunte pentru putere şi bani mulţi pentru democratizare. Anonimii vor prinde alură de persoane publice în vreme ce figurile prăfuite şi supra-expuse ale vechiului regim vor cădea în dizgraţie sau uitare.

E adevărat, nu pentru mult timp. Unii dintre activişti, "recuperabili", vor încerca haina democraţiei şi, dacă nu-i strînge foarte tare, vor deveni peste ani stîlpii financiari şi politici ai noii orînduiri. De aici încolo, nu trebuie să fii nici mama Omida, nici Alvin To