Dintr-o perspctivă derivată din această situare tipologică, fenomenul capătă însă şi alte conotaţii, de astădată de natură istorică. Mircea A. Diaconu se amuză constatînd că postmoderniştii care cred cu convingere în "unicitatea" lor deplină, comportîndu-se adesea exclusivist, aidoma membrilor bisericuţei suprarealiste, au în realitate destui precursori. Fenomenul postmodernist nu s-a născut prin generaţie spontanee, întrucît posedă rădăcini în zone literare eterogene: "În fine, fără a se pune în mod real problema influenţelor, cum arată această nouă istorie literară şi care sînt precursorii postmodernismului ( optzecist)? Călătorind înapoi, privind din prezent spre trecut cu tandreţe, optzeciştii întîlnesc înainte de toate experimentele oniricilor de la sfîrşitul anilor ^60 ale lui Leonid Dimov, Virgil Mazilescu şi Emil Brumaru, atît de diferite între ele şi experienţa poetică a lui Mircea Ivănescu, la care se adaugă inovaţiile în proză ale membrilor Şcolii de la Târgovişte ( Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu ş.a.). Dintr-o altă "staţie" retrospectivă, ceva mai îndepărtată, sînt amintiţi poeţii de la Steaua ( A.E.Baconski, Petre Stoica) şi gruparea generaţiei războiului, "Albatros" ( Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Ben Corlaciu putea fi menţionat şi Alexandru Lungu), succedaţi de Vasile Vlad, Cristian Simionescu etc. "Aceasta e preistoria imediată a fenomenului, dar în seria de precursori intră şi Bacovia sau Arghezi nu Blaga şi Ion Barbu şi în nici un caz tradiţionaliştii , un Fundoianu, Geo Bogza, avangardiştii, cu care au şi fost asociaţi ( unii numesc chiar postmodernismul neo-avangardism), dar mai ales Caragiale şi Urmuz". Într-o bătaie temporală mai lungă, exegetul nu ezită a aminti, din paginile unei istorii "paralele şi subterane", nume precum Iordache Golescu, "autor al unor «picto-poezii ludice, gratuite şi ingenioase»", ( Mircea Cărtărescu), Costach