- Domnule Neagu Djuvara, care sunt primele dumneavoastră amintiri?
- Primele amintiri le pot data cu precizie - de la vârsta de doi ani şi trei luni, anume din momentul în care mama află de moartea tatălui meu. A murit în ultima zi a războiului, în noiembrie 1918. Nu a murit de glonţ, ci de gripă spaniolă. Vestea i-a parvenit mamei după câteva săptămâni, pentru că nu i s-a telegrafiat, ci au ţinut să îi scrie; noi ne aflam în Elveţia, la Montreux - la nord de Geneva - unde fusese adus un frate al ei, spre îngrijire, deoarece înnebunise pe front.
Am imaginea mea de copil dus de o guvernantă, văd un covor roşu pe un culoar cu un geam către lacul Genevei; mergem către scara cea mare care coboară, intrăm în ultima cameră pe stânga şi o văd pe mama întinsă pe un pat, cu ochii acoperiţi de o batistă.
Această imagine a mamei mele culcată, în plină zi, cu o batistă pe ochi, mi-a rămas în memorie până astăzi.
Am întrebat-o mai târziu ce este cu amintirea aceea şi mi-a explicat că scena se petrecea a doua zi după aflarea tristei veşti şi că ea ceruse guvernantei să ne aducă pe noi, copiii, în odaia ei, ca să ne-o spună şi nouă.
- Alte amintiri de atunci?
- Mai am şi alte amintiri din vremea aceea; de pildă, ţin minte cum am plecat apoi în Belgia unde bunicul meu - Trandafir Djuvara - era ministrul plenipotenţiar al României şi totodată decanul Corpului diplomatic (asta s-a întâmplat timp de vreo zece ani pentru că, fiind vreme de război, fatalmente numirile nu se reînnoiseră, Curtea Belgiană era refugiată în Franţa). El ne-a găzduit vreun an de zile la Bruxelles, de unde am iarăşi imagini foarte precise.
Ţin minte prima sărbătorire a victoriei, deci ziua de 11 noiembrie 1919, având atuncea trei ani şi trei luni; am plâns pentru că nu vedeam defilarea - până la urmă m-a luat cineva pe umeri, apo
