Istoria jurnalului intim începe nespectaculos şi nu există un brevet de inventator sau un "descoperitor" al acestei ispite a consemnării zilnice. Rudimente există încă din antichitate, apoi Solilocviile şi Confesiunile lui Augustin, din secolul al IV-lea, ar putea fi socotite un început al subiectivităţii de tip jurnal, în timp ce cronicile din evul mediu ar fi începutul obiectivităţii speciei. Scriitorii de secol XVII, primele nume demne de a fi menţionate în istoria genului, ca Samuel Pepys, de pildă, sînt precedaţi de alţii, care făceau jurnal fără s-o ştie, precum domnul Jourdain proză. "Burghezul din Paris" care ţine un soi de cronică personală între 1405 şi 1449 este, fără îndoială, unul dintre întemeietorii genului, dar scrierea lui este publicată abia cu două sute de ani mai tîrziu, iar pentru el însuşi are o pură valoare practică, de aide-mémoire.
Poetul baroc Sigmund von Birken ţine şi el, în secolul al XVII-lea, un jurnal laconic în care alături de preţul unei halbe de bere simte nevoia să consemneze şi cîte o ceartă cu nevasta, ceea ce depăşeşte limitele contabiliceşti ale caietului. Laconicitatea este una dintre trăsăturile de bază ale acestor condici în care eul începe să-şi scoată capul dintre mărfuri şi bani.
La noi, jurnalul apare şi se impune în secolul al XIX-lea. Este de mirare cum nişte oameni orientaţi spre lumea exterioară, nişte oameni energici care au totul de făcut, totul de schimbat şi multe de întemeiat au timp şi pentru introspecţie. C.A. Rosetti, al cărui nume se leagă de revoluţia de la 1848 şi care-şi botează primul copil, o fetiţă, cu numele de Libertate, scrie un jurnal extraordinar de expresiv, cea mai bună apărare contra imaginilor în care l-au încondeiat contemporanii paşoptişti ( Ion Heliade-Rădulescu) precum şi generaţia junimistă, începînd cu Eminescu. "Bulbucaţii ochi de broască" ai liberalului cu discu
