DupĂ intrarea trupelor americane în Bagdad şi după ce conducerea irakiană - în frunte cu "marele Conducător" s-a topit în peisaj, presa bien pensante din Europa nu prea mai ştie despre ce să scrie, iar ziariştii portughezi de culoare roşu-aprins ori discret-trandafiriu nu fac nici ei excepţie. Articolele lor din ultimele zile resimt o oarecare dezorientare şi o evidentă şovăială în ceea ce priveşte tonul: cum ar trebui să sune de acum încolo melodia intonată - de preferinţă, la unison? Deocamdată asistăm la o bîlbîială cacofonică.

Să faci apologia eroismului poporului irakian în lupta pentru apărarea patriei e uşor riscant, dat fiind faptul că trupele Alianţei n-au prea întîlnit vreo rezistenţă semnificativă. Să te înduioşezi pe larg asupra soartei nevinovatelor victime civile ale bombardamentelor americane? Pe lîngă faptul că ele au fost relativ puţine, au şi părăsit între timp spitalele. Cît despre defuncta conducere irakiană în frunte cu Saddam prudenţa rămîne obligatorie: modul în care s-a comportat ea în timpul războiului, ascunzîndu-se din bunker în bunker, ca şi stilul în care s-a evaporat înainte de încetarea acestuia, face imposibilă orice tentativă de a-i închina ode şi poeme în proză, care să-i glorifice patriotismul ori înalta ţinută morală.

Rămîne, evident, subiectul practic, inepuizabil al marilor proteste din întreaga lume îndreptate contra agresiunii imperialiştilor americani în Irak: subiect generos, cu care îi poţi bate pe oameni la cap ani de-a rîndul ( vezi precedentele ocazii, Coreea şi Vietnam), dar care prezintă un singur neajuns e prea repetitiv şi devine repede previzibil. Strigătul de protest rămîne pînă la urmă tot doar un strigăt şi nu-l poţi interpreta în treizeci de feluri.

Aşa că, în lipsă de altceva, greutatea misiunii cade acum pe umerii celor cîţiva corespondenţi de la faţa locului, trimişi la Bagd