E destul de dificil să scrii despre antologiile a doi mari poeţi. În primul rând pentru că există în faţa ta o întreagă bibliografie care tinde să epuizeze abordările critice şi, în al doilea rând, pentru că, mai ales în cazul celor doi poeţi, aceste selecţii de poeme nu sunt primele. Geo Dumitrescu are chiar mai multe antologii decât volume originale.

Cu predilecţie, comentariile critice la poezia lui Geo Dumitrescu s-au concentrat asupra caracterului ei demitizant. De aici până la folosirea întregului arsenal conceptual al ironiei n-a mai fost decât un pas: (auto)persiflare, cinism, sarcasm, burlesc, zeflemea, bufonerie... Predispoziţia pentru o astfel de interpretare a condus la viziunea unui poet umorist, flecar, spirit relativist muntean care ar face o poezie ludică, parodică, în fine, antilirică. O parte din comentatori au trecut însă şi dincolo de aparenţe. Chiar G. Călinescu credea că "temele poemelor sale sunt de categoria sublimului şi a tragicului", Negoiţescu vedea o depăşire a esteticului prin moral ("demistificarea semantică e semnul unui tragism"); dincolo de tratamentul acid al realităţilor social-artistice, Ion Pop remarca şi el "neliniştea reprimată a unei subiectivităţi în căutare de certitudini". Restul, par să spună aceştia, e dramatizare şi stil din dorinţa de a menţine vie condiţia interogativă a poeziei.

Aşa stând lucrurile, se naşte automat o dilemă: cât de liric, cât de implicat, în fine, cât de serios e Geo Dumitrescu?

În 1989, la apariţia antologiei Aş putea să arăt cum creşte iarba, Nicolae Manolescu pune pe tapet toate aceste probleme. Lirica tezistă, militantismul, atitudinea morală fac din autorul Libertăţii de a trage cu puşca un poet politic, spune criticul, un pătimaş sarcastic necruţător al actualităţii, contestatar şi polemist, nu demistificator, un ironist detaşat şi gratuit care pledează pentr