Ca Într-un montaj de "film artistic", cei care au mers, la Cinematecă, la lansarea unei cărţi cu şi despre Mircea Săucan Fantasme şi adevăruri, de Iulia Blaga au aflat, de pe scenă, că Mircea Săucan tocmai a murit La Ierusalim, cu o dimineaţă înainte.

Citeşti, de aceea dar nu numai de aceea -, cartea, cu o febrilitate specială. Cine a fost este - în esenţă Mircea Săucan? Zice autoarea în prefaţă: "El rămîne o figură aparte printre cineaştii români, izolat în destinul său, aşa cum a fost toată viaţa, dar egal cu sine însuşi"... Egal cu sine însuşi, adică mereu altfel, mereu surprinzător, mereu imprevizibil; în materie de "imprevizibilitate" Mircea Săucan rămîne campion absolut, neegalat în spaţiul cinematografiei româneşti. Pentru că cine mai ştie vreun regizor al nostru plecat să facă "o comandă", un film de protecţia muncii, despre primul ajutor în caz de..., şi transformîndu-l într-un "poem cinematografic" de o originalitate, în context, şocantă, despre "protecţia sufletului", apt să lase perplexă şi cea mai hîrşită cenzură?... Sau un regizor plecat să facă un fel de documentar "despre ţăranii din Dobrogea" şi despre "vitalitatea agriculturii socialiste" şi transformîndu-l pe cît de firesc pe atît de aberant -, într-o poveste de dragoste, pe o plajă, dintre un român şi o rusoaică venită să caute mormîntul tatălui ei mort în război, şi, dincolo de toate, asta tocmai în perioada în care începuse "ruperea cu ruşii" ?... Drept care cineastul e chemat pe Rahovei, la Securitate, unde un locotenent major care mînca slănină cu ceapă pe o "Scînteie", îi spune, molfăind: "Cum îţi permiţi să spui că au murit soldaţi sovietici pentru eliberarea României? Noi ne-am eliberat singuri. Te pomeneşti că eşti omul lor"... "Omul lor" chiar fusese Mircea Săucan, un "adolescent comunist", de 16 ani, fluturînd frenetic un steag roşu la intrarea tancurilor ruseşti în Sighişoar