"Datoria de a afla adevărul şi de a combate eroarea
se impune fără şovăire fiecărui om..."
Titu Maiorescu, Observări polemice, 1869.
Scriu aceste rânduri cu convingerea că cititorii "României literare" merită mai mult respect din partea autorilor implicaţi în discuţiile despre ortografie. Cititorii au dreptul imprescriptibil de a fi informaţi corect, motiv pentru care, cu îngăduinţa domnului profesor Nicolae Manolescu, voi întocmi o "addenda et corrigenda" sui generis la unele din articolele publicate cu începere din vara trecută, până în această iarnă a vrajbei ortografice.
1. Începem (à tout seigneur, tout honneur!) cu Scrisoarea a treia de... dl profesor Ştefan Cazimir, reputatul exeget al lui Caragiale şi autorul celor mai savuroase articole din întreaga polemică ortografică recentă (Rlit. nr. 30/2002, p. 20). Domnia sa crede că ne "informează riguros" când spune: "forma sînt" este "derivată din latinescul sint", iar "forma sunt a fost practicată de ei şcorifeii Şcolii Ardeleneţ exclusiv în grafia latină"... Vorba lui Pristanda: "Pardon, să iertaţi, coane Fănică..." Curat... riguros!
Forma "sînt" are o etimologie controversată. Încă din anul 1931, dându-şi seama că sint nu s-a putut păstra ca atare din latină, Emil Petrovici a imaginat o formă reconstruită *sintunt, care ar explica păstrarea consoanelor finale. Necazul e că existenţa acestui *sintunt nu se poate dovedi cu nimic. De aceea, dl profesor Vladimir Drimba susţine cu bune argumente că formele de prezent indicativ, pers. III, sînt (şi este) au o origine slavă. Fenomenul este similar cu cel petrecut în engleză, unde they are nu este moştenit din vechiul fond lexical anglo-saxon, ci este un împrumut mai recent, scandinav.
Forma latinizată sunt este întâlnită pentru prima oară într-un calendar popular tipărit cu grafia chirilică în 1794, la Sibiu, at
