Cînd acelaşi obiect e descris din perspective metodologice foarte diferite, dinspre paradigme care îşi au fiecare propria tradiţie de cercetare, sînt fireşti tensiunile şi mefienţele. Oricum, în asemenea cazuri e mai puţin probabilă polemica, fiind mai caracteristică ignorarea reciprocă. Interpretările pe care Constantin Noica le-a dat unora dintre cuvintele româneşti în sistemul său ontologic au fost primite cu o anumită ( justificată) rezervă în tabăra lingvistică. De fapt, filozoful a anticipat această reacţie şi a încercat să-şi ia măsuri de precauţie: în Cuvînt împreună despre rostirea românească, acolo unde întru e discutat mai pe larg, sînt citate dicţionare importante în primul rînd, cu justificate cuvinte de laudă, Dicţionarul academic din 1934 -, şi sînt de mai multe ori evocaţi filologii şi metodele lor; cu un amestec de respect şi condescendenţă, în orice caz cu o oarecare distanţă: "Filologul reţine aici, fireşte, tendinţa vorbirii curente"; "folosinţele diferite ale prepoziţiei, pe care filologul nu poate decît să le enumere nesistematizat" ( 1987, p. 27-34) etc. Interpretarea avansează cu prudenţă, făcînd opiniei lingvistice toate concesiile posibile ( cu privire la întru arhaizant, întru sinonim cu în, întru păstrat în locuţiuni), pentru a o transforma în aliat pentru concluziile hiperbolizante.

Considerată dintr-un punct de vedere lingvistic, interpretarea noiciană e esenţialmente speculativă, evadînd în spaţii în care disciplina filologică vede condiţionări mai banale, dar verificabile: în esenţă, întru rămîne sinonimul aproape perfect al lui în, cu echivalenţa strict formală înainte de un, o ( de aceea exemplul "se preface într-un palat", cu toată ideea sa de devenire, nu diferă decît prin prezenţa articolului de "se preface în palat") şi, în rest, cu clare conotaţii arhaice. Toate semnificaţiile complexe care se depărtează de spaţial s