La 7 octombrie 1835 Gogol îi cere lui Puşkin într-o scrisoare, un subiect autentic rusesc în vederea scrierii unei comedii. Răspunsul a fost prompt, de vreme ce în mai puţin de două luni Revizorul era gata, cum aflăm dintr-o altă scrisoare, datată 6 decembrie 1835, adresată de această dată lui Pogodin. În primăvara anului următor, textul este tipărit, apoi, la 19 aprilie, piesa vede luminile rampei la Teatrul Aleksandrovski din Sankt Petersburg, iar la 25 mai este pusă în scenă la Teatrul Mic din Moscova.

Se ştie scandalul ce a urmat, ca şi reacţia lui Gogol, păstrată pentru posteritate tot într-o scrisoare, destinată se pare lui Puşkin, dar netrimisă, scrisă chiar după premiera de la Moscova. Pe lângă detaliatele argumente prin care îşi explică tristeţea şi nemulţumirea (cu privire la refuzul actorilor şi al regizorului de a coopera cu autorul piesei, atitudine ce a dus la neînţelegerea unor personaje sau chiar scene, denaturate complet din această cauză şi, în consecinţă, la proasta receptare din partea confraţilor şi a publicului), important pentru piesa în sine este faptul că Gogol, în urma acestor reprezentaţii, înţelege necesitatea unor revizuiri, nu unele dictate de gustul pervertit al publicului, ci de simţul său estetic de creator. Astfel, modifică sau chiar renunţă la unele scene care constată că trenează acţiunea: în actul al treilea, scena III, reduce discuţia despre culoarea ochilor dintre Anna Andreevna şi fiica ei; în actul al patrulea, din şirul scenelor în care fiecare funcţionar în parte îl mituieşte pe Hlestakov, Gogol scoate scenele similare care îi au ca protagonişti pe Rastakovski, un slujbaş la pensie, numărându-se printre notabilităţile oraşului şi alta pe Ghibner, medicul neamţ ce nu ştie o boabă ruseşte. Este, de asemenea, receptiv la o obiecţie auzită de la un spectator şi procedează în consecinţă revizuind atitudinea lui Hlesta