În sĂrbĂtorile Paştilor de anul acesta ne-am mai procopsit, Doamne, iartă-mă, cu o minune. Dintr-o icoană de biserică a izvorît mir. Părintele paroh a explicat reporteriţei t.v. care ne-a adus ştirea la o oră de vîrf că nu e vorba de lacrimi, fiindcă nu curg din ochii Sfîntului Ioan Botezătorul, ci de sub tipsia cu capul lui. Dar că e mir sfînt, fără doar şi poate. Aşa a hotărît un sobor de preoţi care a cercetat icoana. Credincioşii aflaţi în biserică se uitau cum plimbă preotul o lumînare aprinsă pe sub tipsia pictată ca să pună în evidenţă dîrele de ulei. Preţ de minute bune, milioane de telespectatori au asistat la prezentarea "binecuvîntării", cum a numit-o părintele paroh, neuitînd s-o lege de Paştile ce se pregăteau să vină pentru ortodocşi.

Acest fel de a vedea lucrurile dovedeşte de ce biserica ( cea ortodoxă, majoritară, în primul rînd) este în pericol să-şi rateze misiunea educativă, simţită ca atît de necesară după 1989. Ce altă instituţie era mai în măsură să aşeze în locul nefireştii şi criminalei educaţii comuniste un sistem corect de valori decît biserica? După un deceniu şi jumătate, ea continuă să fie considerată, în opinia românilor, o instituţie demnă de încredere. Dar nu sînt deloc convins de temeiul acestui succes mai degrabă electoral decît moral. Capitalul de încredere al bisericii mi se pare suspect. Episodul cu icoana izvorîtoare de mir ridică mai multe semne de întrebare.

Cel dintîi se referă chiar la felul în care clerul a luat act de faptul că, după lunga noapte comunistă, România a redevenit o ţară democratică: separaţia bisericii de stat nu numai că n-a părut normală ierarhilor B.O.R., dar, din contra, ei au dorit s-o facă irealizabilă. Vă amintiţi care a fost principala preocupare a preoţilor în lunile şi în anii de imediat după căderea comunismului? O sfeştanie generală: de la clădiri publice la monumente de ar