Săptămîna trecută facultatea noastră a avut ca invitat un profesor din Germania. Întrebat de studenţi care ar fi cea mai evidentă impresie pe care i-au făcut-o oraşele prin care a trecut, acesta a răspuns, într-o română stîlcită, că fetele din România sînt foarte frumoase şi se îmbracă cu bun-gust. Decontextualizez afirmaţia, atribuindu-i prin extrapolare valoare de caracteristică principală a româncelor, percepută prin ochelari de occidental şi o supun unei analize, din punctul de vedere al corectitudinii celor două trăsături ale româncelor. Da, româncele sînt foarte frumoase! Nimeni nu poate contesta acest lucru, de aceea nu insistăm asupra lui. Se îmbracă româncele cu bun-gust? Eu, ca orice locuitor al unui oraş mare, în cazul de faţă Cluj-Napoca, mă anonimizez mai mult sau mai puţin voluntar în puzderia de oameni "diversificaţi" ce populează străzile zi de zi. Constat, cu surprindere şi nedisimulată contrariere, senzaţie ce se regenerează constant la fiecare ieşire, cît sînt tinerii de tributari modei, cît de îndatoraţi se simt ca în "virtutea" ei să încalce cel mai important cod al geneticii: varietatea, individualitatea, specificitatea. Probabil că nu am zis nimic nou pînă acum, nu? Unul dintre apanajele tinereţii este tocmai atracţia asta

incontrolabilă către nou şi extravagant. Ceea ce mi se pare că vara aceasta a adus nou, pe lîngă venirea ei timpurie, ar fi o imensă doză de indecenţă, reliefată prin puzderia, deranjantă pentru unii, fascinantă pentru alţii, de decoltee mai mult decît îndrăzneţe, de fustiţele ce concurează cu succes, ca lungime, pantalonaşii scurţi, de bustierele atît de purtate prin videoclipuri, încît uneori am impresia că, uzata expresie: "mă îmbrac şi ies", a devenit "mă dezbrac şi ies". Cauza cred că e lipsa maturităţii. Nu mă refer la aceea, care se "achiziţionează" progresiv, o dată cu înaintarea în vîrstă, o dată cu acum