Am scris de foarte multe ori despre imaturitate după ce l-am descoperit, prin anii şaptezeci, pe Gombrowicz. Era fermecător, iar paginile lui iluminau, cum puţine, întîmplările din Europa de Est care va deveni Europa Centrală. Iar paginile despre Europa Centrală, ale lui Konrad, Havel, Kis sau Kundera erau nişte pagini fericite: nici prin cap să le treacă - să ne treacă - bănuiala că Europa Centrală nu are doar un centru - Viena - sau un triunghi central - Viena/Praga/Budapesta - ci un centru dublu - Viena/Auschwitz. Un spaţiu care se autodistruge. Unul care se exprimă prin dublul sau infernal, agonic, autodestructiv. Gombrowicz lansă fraza, superbă dacă evităm dictatul generalităţilor: "cei vechi visau să fie zei, cei de azi - să fie tineri". Sigur că dacă e să privim repede şi cu iubire literatura gombrowicziană, cam aşa stau lucrurile: cei de demult visau deitatea, ideea de perfecţiune (zeiasca!), cei de azi visează dinamica fericită a vîrstei. Ne uităm prin jur şi descoperim că marginile mitteleuropei scriu o literatură a lui "dincoace",

în care ideea de imaturitate (imensa ofertă postmodernă) e rostită pe toate vocile: Kusniewicz şi Sorin Titel, Miodrag Bulatovici şi Nicolae Velea, Konrad György şi Mircea Cărtărescu sînt mari scriitori ai Imaturităţii - creatori extraordinari ai unui timp în care toate sau măcar ceva ar putea numi Utopia. Dar numai ei? Dar senzaţionalii regizori, ca să nu-i numim decît pe Forman (Asul de pică), Polanski (Cuţitul în apă) Pintilie (Reconstituirea)? Dar Tarkovski? Literatura imaturităţii e primul răspuns la propunerile Utopiei - e primul moment al retragerilor. Al autoapărării artistului. Al doilea ar fi acela schiţat de antiutopiile tradiţionale. Fiindcă literatura imaturităţii a fost privită (şi) cu imensa suspiciune de o seamă de mari scriitori - cei care, precum Camil Petrescu, vedeau în vîrstele imaturităţii o