Cui nu-i e frică de imaturitate? Adică de această capacitate inepuizabilă de a gafa, de a fi inadecvat, confuz, indecis, timid etc.? Cine nu vrea să scape cu totul de ruşinoasa imaturitate care se ţine scai de tine şi iese în faţă cînd nu trebuie? Ajunge - şi-acum - să dai de unul din specia maturitară (cei care n-au fost tineri niciodată) ca să începi să te bîlbîi, să nu mai găseşti cuvintele din cauza unei stranii hipercorectitudini inhibitive. Te infantilizezi vertiginos şi în acelaşi timp te băboşeşti - hibrid grotesc, insuportabil. Asta mi s-a întîmplat de curînd în faţa unei doctoriţe care cred că era mai tînără decît mine. Ea mă tutuia. Eu îi vorbeam cu "dumneavoastră". A doua oară cînd am văzut-o aveam pe mine pantalonii mei "tineri", evazaţi, strîngeam în mînă de zor o mingiuţă de cauciuc. Corpul meu era altul. Şi bîlbîiala dispăruse. Iată cum haina "tînără" (şi, eventual, o mingiuţă portocalie) îl face pe om (îl face pe om un matur dezinvolt)! Animalele, îţi zici, nu sînt niciodată imature ("imaturitatea" lor ţine doar de partea de reproducţie). Ele au instinct de mici. Instinctul le ţine loc de "maturitate". În ceea ce ne priveşte pe noi, oamenii, lucrurile sînt mai încurcate. Copilăria are o superioritate a ei prin stadiul poetic (să-i zicem aşa) al nedomesticirii. Apoi vine timpul dresajului mic. De-aici iese tulbure şi derutat puberul setos, aspirînd cu toată fiinţa lui spre soarele orbitor al "perfecţiunii". El intră în acest fel, aiurit şi îmbătat de miresme înşelătoare, în împărăţia seducătoare a kitsch-ului somptuos. Caută podoabe culturale, bibelouri lirice, mileuri filosofice, ornamente de sezon, brelocuri cu VIP-urile gîndirii recente, flori nemuritoare ale cogito-ului dintotdeauna, panseluţe de spirit bine conservate. La 15 ani îmi făcusem un plan de "autoperfecţionare" - un orar pe zile, pe ore, conţinînd de la gimnastica de înviorare (e