Cei care îşi mărturisesc imaturitatea îmi trezesc compasiunea suspicioasă. Indiferent de domeniu, nimeni nu-şi acceptă voios incompetenţa. Dar cum maturitatea este un fel de competenţă a competenţelor, o meta-competenţă, a accepta că nu o posezi echivalează cu o negare de sine. A-ţi accepta imaturitatea este, la urma urmelor, o imposibilitate, o contradicţie în termeni: dacă eşti cu adevărat imatur, atunci nu ai cum să realizezi acest lucru; dacă, totuşi, te plîngi de imaturitate, nu faci altceva decît să-ţi afirmi superioritatea, logică sau morală, în faţa propriului handicap. Este un fel de a spune că eşti suficient de lucid ca să-ţi realizez imaturitatea, suficient de competent ca să-ţi critici incompetenţa. Cînd nu-i de-a dreptul vanitate, atunci este orgoliu. "Orgoliul are, uneori, subtilitatea de a le îngădui (oamenilor) să-şi declare, fără sfială, incompetenţa, pînă şi în teritorii în care nu e tocmai măgulitor să fii incompetent."1
Totuşi, rar, se-ntîmplă să asişti la confesiuni dostoievskiene, deprimate (şi deprimante), perverse în luciditatea lor fără ţintă, luciditate încolăcită-n jurul ei înseşi ca un şarpe, zguduitoare, tragică şi inutilă. Astfel de plîngeri sînt lipsite de orice voioşie a descoperirii, de orice heirupism introspectiv şi, în lipsa lor de absolvire şi de acceptare, de orice satisfacţie. Perversiunii durerii nu-i urmează nici o perversiune a satisfacţiei, logice sau morale. Din cînd în cînd ne trăim, pur şi simplu, neputinţa fără scăpare. Astfel de cazuri sînt o chiar mai bună dovadă că nu, nu-ţi poţi accepta incompetenţa, handicapul, inferioritatea, inaderenţa la tine însuţi, incoerenţa cu tine însuţi. Nimeni nu-şi acceptă imaturitatea.
Ca şi dragostea, imaturitatea este o crimă în care ai nevoie de un complice. Urîtă sau interesantă, imaturitatea are nevoie de oglinda celuilalt, care sfîrşeşte din nou prin a fi infernul.
