Actorul e un veşnic copil. Dar regizorul? În teatru, maturitatea, fiind previzibilă, e plicticoasă deşi poate trece, uneori, drept profesionalism. Absenţa ei atrage patimile criticii: dincolo de aprecieri sau de negaţii se simte neputinţa de a judeca de la distanţă, cu bunăvoinţă şi fără prejudecăţi pozitive sau negative, imperfecţiunile sincerităţii. Imaturitatea nu este apanajul vîrstei: unii debutează gata încleiaţi, alţii desfac şi refac mecanismul lumii în imagini teatrale ca pe o jucărie, de fiecare dată nouă. Aşa era Vlad Mugur. Sistemul teatral românesc e constituit copiind structura omului adult cu gîndul la pensie, amintirea succeselor de ieri e oricum mai dulce decît necunoscutul de mîine. Conservarea e mai preţuită decît inovaţia, după "rătăcirile" declanşate de Tragedia lui Andrei Şerban, de Cătuşele lui Hausvater, de emulaţia de la începutul anilor '90, s-a reintrat pe făgaşul unei rutine perverse. Se poate observa un paradox: creatorii talentaţi din toate generaţiile au înregistrat "pe bune", multe succese, în serile de premieră, se aplaudă pe rupte, se dau premii peste premii, dar teatrul romînesc ca fenomen unitar pare a fi în competiţie cu propria lui tinereţe, mai mult sau mai puţin irosită. Vanităţile inerente potenţează forţa centrifugă, itinerarul persoanelor e atît de haotic, instituţiile sînt atît de sclerozate, încît traiectoria care uneşte generaţiile e o linie punctată şi adeseori întreruptă. Substanţa şirului de spectacole prezentat în ultimele două stagiuni de mai mulţi tineri regizori (lucrate fie în regim independent, fie la instituţii de stat) pare a veni din altă lume. Nu sub raportul mijloacelor sau al conceptului de teatralitate, ci al sistemului de referinţă. Ei vin dintr-un univers violent şi barbar, bolnav de indiferenţă şi de lehamite, unde nu există milă şi compătimire. O lume insuportabilă, pe lîngă care teatrul trece