După unele interpretări, ţiganii şi-ar fi început periplul lor plecînd de undeva din regiunea Sindului, din nordul Indiei de azi, în două valuri: unul spre finele secolului al VIII-lea, altul prin cel de-al XII-lea*. Traversînd Afganistanul şi Iranul, Turcia şi Grecia, ramificîndu-se spre Arabia Saudită şi Siria iar alţii îndreptîndu-se, prin nordul Mării Negre, prin Ucraina spre Rusia şi ţările nordului, populaţiile gitane au ajuns în Occidentul european semnalîndu-şi prezenţa pe parcursul cîtorva secole: în Roma pe la 1300, în Serbia la 1348, în Ungaria la 1383, în România de azi la 1385, pe pămînt german pe la 1407, în Spania şi Franţa pe la 1425, la Moscova în 1501, apoi în Suedia (1512) şi Finlanda (1580). Cînd au ajuns în Occident, ţiganii au găsit o societate ierarhizată şi sedentară. Dezorganizaţi şi mereu în mişcare, ei reprezentau exact opusul acestei lumi - altfel spus, ei îmbracă haina alterităţii celei mai evidente. "Pentru că umblă de colo-colo, e clar că au ceva de ascuns" - spunea Papa Pius al V-lea, artizanul victoriei antiotomane de la Lepanto (1571). Pentru că nu au astîmpăr, înseamnă că-şi spală păcatele - spuneau legendele ce însoţeau, prin lumea creştină, căruţele nomade. Potrivit uneia dintre ele, cuiele cu care ar fi fost bătut Iisus pe cruce ar fi fost fabricate de un fierar ţigan; potrivit altei legende, o ţigancă ar fi furat scutecele pruncului Iisus. Şi iată blestemul căzut asupra lor. De ce ţigani? În cursul veacului XII, grecii le-au spus atzinganos, adică cei neatinşi - de la simpla observaţie că nomazii se salutau fără să-şi dea mîna. De unde gitani, egipţieni sau faraoni? Pentru că ei înşişi se lăudau, în legendele romani, că vin din micul Egipt - acest ţinut mitic neavînd nimic de-a face cu Africa, ci - se pare - cu muntele Gype din Peloponez, pe unde populaţiile nomade au stat o vreme. Şi, în fine, de ce boemieni? Cu trimiter