"Faci binele şi-ţi auzi vorbe!"

Teodor Mazilu Unul dintre cele mai obscurizate sentimente este, azi, generozitatea. Ea devine din ce în ce mai greu de definit. Inteligenţa lumii - fastuoasă în problemele cu care chinuie morala - blochează principalele căi de acces spre o înţelegere senină a ceea ce, totuşi, de secole, în toate cărţile bune, se putea numi un om, un caracter generos. Nu mi se pare O.K. - mi-am zis, în dimineaţa primei zile de Paşti, la o oră cînd nimic nu mişca în oraşul însorit, doar cîte un tramvai, lumea întreagă fiind răpusă de oboseală, după Înviere. Dificultăţile în definirea clară a generozităţii - dar poate că nu mai e cazul s-o definim, ci s-o trăim, dar cum? - provin din turbulenţa dusă pînă la dizolvare a categoriilor morale. De cînd s-a descoperit că "poţi zîmbi şi fii ticălos", că binele poate fi un rău, că o minciună poate lua chipul unui adevăr, că maniheismul tranşant e o insuficienţă a gîndirii - caracterele clasice, cele "bătute în piatră", perfect radiografiate într-o carte care încă la 1688 se numea chiar aşa, articulat: Les caractères şi începea cu celebra sentenţă: "Totul e spus", şi-au pierdut garanţia, limpezimea, soliditatea. Niciodată nu s-a spus totul despre om şi oameni, ci tot mai mult şi tot mai complicat. "Omul simplu" - de la Platon Karataev pînă la "proştii" lui Rebreanu -, "omul strict" din delta lui Sadoveanu, ca şi "omul nou" visat şi de generoşi şi de ticăloşi, sînt fie aproximaţii, fie inexactităţi, fie erori duse pînă la perversităţi şi orori. Nu mă simt solidar nici cu "omul recent", nici cu cel "bătrîn" care nu-l suportă - e aici o contradicţie dintre cele numite de Koestler, încă în 1950, "dileme ofilite". Mă declar pentru omul cît mai complicat, conştient de cîte îl zbuciumă şi îl înveselesc totodată; mă doresc, aproximativ, ca un om al lui "totodată". De aceea, sînt nesigur în a-mi defini generozi