La marginea şoselei care coteşte la vale, chiar pe sub coama pe care se află castelul, nu departe de grajdurile şi pajiştile îngrădite în care pasc caii aceia pentru închiriat în vederea călăriei prin pădure, pe aleile Reiterweg: acolo, chiar acolo la marginea şoselei, stă zilnic un nenea grădinarul. Are o maşinuţă din aceea pentru aprovizionare, mese, două la număr, mai lungi; pe ele sînt găleţi de plastic şi multe flori, roze, liliac, alte flori pe care protagonistul rîndurilor de faţă nu le ştie, adică nu face legătura prea clară între aspectul lor şi numele lor, ce înseamnă adică narcisele, dar garoafele, ba nu, pe astea le ştie, şi crinii îi ştie din vremea cînd mergea la serbare cu buchetul de crini din grădiniţa casei. Se uită la grădinar şi îşi aduce aminte de Benedek-bacsi de acasă, care şi el era aşa ceva, adică avea sere la care mergea protagonistul în primăvară cu bunica lui să cumpere butaşi, sau răsaduri de roşii, de vinete, şi se uita atunci fascinat la sere, la acoperişul lor de sticlă, la ceea ce era acolo, înăuntru, la ceea ce se vedea dincolo de pereţii asudaţi de sticlă: o lume se vedea, ceva din minunăţiile verii păstrate peste iarnă, în ciuda ei, în ciuda gerului cel polar şi a nopţilor sticloase din defileul Mureşului. Vara era acolo, în serele acelea ale lui Benedek-bacsi, vara minunată a copilăriei, vara cu plopii uriaşi de pe malul rîului care slobozeau în depărtările albastre cu dealuri şi pusta molcomă vata aceea, puful acela alb care plutea fără rost peste coturile Mureşului, peste liniile de la stîlpii de lemn ai telefonului, peste strălucirea oţelului de la şinele căii ferate, peste cantonul CFR din spatele Pavilioanelor ofiţereşti. De fapt, dacă stă să gîndească bine, nici nu ştie ce ar fi să fie puful ăla al plopilor: florile lor să fie oare puful ăla? Sau altceva necunoscut, ceva care îi părea atît de ciudat, şi liniştitor, c