Se spune că, de la o vîrstă încolo, memoria începe să-ţi joace feste. Unul dintre simptomele cele mai izbitoare, dar şi fermecătoare (pînă la o limită, desigur), se traduce printr-o reglare perversă a microscopului amintirilor, dacă mi se permite această modestă metaforă. Îţi aminteşti cu mare precizie, adică, întîmplări din grădiniţă, liceu, armată, uiţi însă cu generozitate unde ai pus cheia, cum îl cheamă pe vecinul de palier şi alte lucruri care constituiau prezentul în urmă cu doar cîteva zile (sau chiar ore). Altfel zis, uiţi pe ce lume trăieşti. Personal, cred că există şi cazuri cînd de vină nu e, pur şi simplu, bătrîneţea, ci şi o uriaşă incapacitate de a înţelege prezentul. În ultimele săptămîni l-am auzit de mai multe ori pe Adrian Păunescu elogiind cu ardoare "momentele de conştiinţă" ale culturii române sub comunism. Modalitatea sa predilectă de lucru este o binecunoscută reţetă relativistă şi relativizantă (şi, de fapt, completamente obturantă şi nocivă), bazată pe afirmaţia perfidă că "se făceau şi greşeli, dar totuşi...". Dar iată cum sună, în rezumat, momentele cu pricina. Ceauşescu renunţă să reintroducă realismul socialist, şantajat fiind de Marin Preda că se va sinucide; Eugen Barbu are îndrăzneala să-i spună aceluiaşi Ceauşescu că "uneori scriitorilor li se arată pisica"; chiar Păunescu, tentat fiind să-l intervieveze pe Mircea Eliade, cere mai întîi permisiunea autorităţilor; o carte era să fie respinsă, dar o intervenţie la Cornel Burtică rezolvă lucrurile ş.a.m.d. Din perspectiva realizatorului TV amintit, acestea sînt dovezi cum nu se poate mai ferme că, în ciuda exagerărilor răuvoitoare, cultura era înfloritoare peste măsură, iar libertatea de expresie era îndeajuns de apărată prin cîteva cuvinte potrivite acolo unde trebuie. Evident că, pentru siguranţă, cîteva osanale cu rime-ncrucişate nu stricau, ba dimpotrivă, nu făceau decît să