Jurnalul lui Bridget Jones, autoare Helen Fielding (apărut la Polirom în 2003, traducere de Dora Fejes) are drept eroină, pompos spus, femeia de 30 de ani. Principalele ei preocupări sînt partenerii stabili, lupta cu caloriile, cu viciile - ţigările şi băutura, gîndurile negative, relaţiile cu părinţii, şi, în ordinea asta, cariera. Povestea ei m-a pus, însă, pe gînduri în privinţa vîrstei de 30 de ani. Faţă de cea de 20 de ani, de pildă, există nişte diferenţe nete, şi nişte caracteristici specifice. La 30 de ani îngrijorările se accelerează şi fericirile devin ceva mai inconsistente. Locul de socializare devine unul fix, şi anume serviciul: şi Bridget şi majoritatea dintre cei aparţinînd menţionatei vîrste îşi petrec acolo o mare parte a vieţii. De aceea, relaţiile de servici sînt, pentru mulţi, esenţiale, şi se prelungesc şi în afara locului de muncă: colegii de acolo devin obiecte ale afecţiunii, invidiei sau aşteptărilor impiegatului. Bridget e mereu iritată şi uimită de şefa ei şi îndrăgostită de şeful ei. Relaţiile de serviciu se prelungesc şi-n afara cadrului profesional propriu-zis: şeful ei îi devine iubit şi se văd acasă, în week-end-uri romantice etc. Exaltările de la 20 de ani sînt acum, înlocuite, cu începuturi de anxietăţi în privinţa justeţii opţiunilor de carieră. Înnoirile profesionale nu mai sînt nici ele neapărat graţioase sau victorioase: cînd Bridget se angajează ca reporter de televiziune, în căutarea unei slujbe mai dinamice, ratează transmisia în direct intrînd prea tărziu în emisie. Sentimentul de wonderwoman e, mai curînd, înlocuit cu unul al ridicolului. Plăcerile de toate felurile, pînă de curînd savurate fără restricţii, sînt, acum, tot mai cenzurate şi mai raţionalizate: nu mai poţi bea sau mînca orice fără
efecte vizibile asupra modului în care arăţi. Lucrurile de care trebuie să ţii cont se înmulţesc tot mai mult, greutat