Limba de lemn nu agrea vocabula "galerie". În accepţia de mulţime care îşi exprimă sentimentele, întreaga naţiune era constrînsă la rolul unei galerii. Sentimentele ei nu prindeau glas sub forma unor fraze articulate, ci sub cea de ovaţii pe care populaţia putea fi silită să le emită, dar nu şi să le creadă. Mesajul unic era adresat unui personaj unic. Dreptul de a alege era înlocuit prin obligaţia de a aclama. Mersul necruţător al istoriei a spulberat cu desăvîrşire ordinea acelor vremi. Căderea în tranziţie a adus cu sine o neorînduială cristalizată, prin simplă repetare, într-un cod de reguli nescrise. Cea mai evidentă dintre aceste reguli este dispariţia personajului pe care îl preamăreau omagiile. Obiectul aclamaţiilor coercitive piere fără urmă, pe cînd nevoia ori plăcerea de a aclama continuă să persiste. Impactul acestei incoerenţe dobîndeşte o transparenţă specială într-un domeniu mai curînd marginal al convieţuirii sociale: implicarea activă a publicului în confruntările sportive, începînd cu jocul de fotbal. Orice echipă de fotbal este alcătuită din 11 jucători. Îndărătul acestui număr standard al jucătorilor pulsează încurajările numărului necunoscut al susţinătorilor lor: galeria. Integraţi prin denumire unui univers ludic, cei mai dotaţi jucători de fotbal devin profesionişti, o ambiguitate din care extrag venituri fabuloase. Nimeni nu devine însă susţinător profesionist al echipei căreia îi este ataşat. Jucătorul este promovat de un manager în virtutea calităţilor

specifice care îi sînt atribuite. Omul de la galerie nu accede la acest rol pe calea promovării, ci prin propria lui decizie. Ratificîndu-i apartenenţa la această comunitate, actul de voinţă îl proiectează sub culorile clubului ales, nutrindu-i resentimentele faţă de cluburile concurente. Îndeletnicirea de suporter are atît o dimensiune locală cît şi una internaţională. Spre exem