Există un mic fragment heideggerian, des invocat de arhitecţi, despre orientarea casei. Ce face casa din Pădurea Neagră, orientată spre sud cum se află, privind spre vale? Pentru că, să ne reamintim, opera lucrează, îi face utilizatorului său ceva: locuirea este un proces activ, biunivoc, iar nu o simplă "luare de loc". Casa ţine piept vînturilor, închizîndu-se către miazănoapte prin zid opac şi bine ferit; dar se şi deschide şi către lumină. Dacă lemnul este un material de construcţie cu predilecţie nordic, iar pămîntul - unul cu deosebire sudic, vom putea oare specula asupra faptului că primul este dispus astfel încît să întîmpine lumina de sud, iar cel de-al doilea, să înfrunte miazănoaptea? Probabil că nu la această scară a lucrurilor cel puţin. Dar mai există una, cu mult mai amplă şi mai general-culturală, la scara istoriei europene iudeo-creştine. Alan Colquhoun a ridicat întrebarea dacă nu cumva modernismul postbelic recuperează - deliberat sau inconştient - o serie de structuri şi modele exemplare (arhetipuri) arhaice. După Collin Rowe, ştim că moderniştii nu erau în întregime străini de modele compoziţionale folosite de arhitecţii dinaintea lor, în ciuda manifestelor anti-tradiţionaliste. Comparaţia sa dintre Palladio şi Le Corbusier a fost relevantă în acest sens. Goethenäum-ul lui Steiner şi spaţiile sacre ale lui Aalto pun sub semnul întrebării falia dintre modernitate şi tradiţie. Dar un strat încă mai adînc trebuie interogat ca situîndu-se printre posibilele surse ale arhitecturii moderne: cel al arché-tectonicii (concept formulat prin analogie cu arché-scriitura lui Derrida). O atare ontologie a modernismului a fost pe rînd "descoperită", negată cu vehemenţă sau îngăduită în subtext de cercetători. Cu siguranţă însă întrebarea merită pusă. O paralelă cu arhitectura anilor treizeci merită invocată aici, întrucît poate inspira analogii fertile.