convorbire cu Stelian TĂNASE

Acum, nu are obiect. Dar înainte? Domnule Tănase, aţi studiat procesul Noica şi aţi scris o carte despre acel grup de intelectuali supus unor anchete feroce, oameni care au avut de stat ani lungi la închisoare. A funcţionat solidaritatea în acele situaţii limită? Aşa cum reiese din arhive, peisajul de atunci era mult mai simplu: puterea şi intelectualii din afara sistemului, unii şi alţii; trebuie însă să spun, şi din carte se vede, că a existat şi o anume zonă gri pentru că în acest proces au fost victimizaţi şi oameni care au beneficiat de regimul comunist. Dar victimizaţi fiind, indiferent de relaţiile lor cu regimul (Marietta Sadova era un om al regimului, trecuse de la legionari la atitudini prosovietice, montînd spectacole staliniste şi proletcultiste), fiecare a avut o raţiune de a coabita cu puterea, încercînd propria sa reţetă de supravieţuire. Verdictele sînt inutile, doar analiza minuţioasă ne poate lumina: avem un caz cum e cel al lui Nicu Steinhardt, care a fost torturat, a făcut închisoare, pentru că n-a vrut să depună mărturie împotriva unor prieteni. I s-a propus un tîrg foarte clar: ori îşi trădează prietenii, ori intră în închisoare. A avut un moment de ezitare şi bătrînul Oscar Steinhardt l-a trimis înapoi, cu cuvinte foarte aspre pentru această ezitare. A existat şi Dinu Pillat, un sfînt, Sergiu Al-George, dar au fost şi oameni care au coabitat cu regimul cu concesii grosolane cum a fost Ralea. Sadoveanu a fost poate cel mai urît exemplu dintre cele posibile. Dar în ciuda acestor cuvinte grele, problema atitudinii elitei intelectuale în faţa dictaturii - şi nu mă refer numai la intelectualitatea creatoare, ci şi la militari, diplomaţi, oameni de afaceri, jurnalişti - este un mare mister. Mă întreb adesea ce s-ar întîmpla cu intelectualii români de astăzi, dacă mîine s-ar instala o dictatură în România. I-am