Să tot fie vreo trei zile de cînd nu-mi mai iese din cap Lili Marlene, cîntecul cu poveste lungă şi cu succes început printre soldaţii germani de pe frontul din Iugoslavia - să tot fi trecut de atunci vreo şaizeci de ani şi mai bine. Din cînd în cînd îl mai fluier încetişor, vag plimbîndu-mi prin minte chipul (cam dur-nemţesc şi colţuros, aş spune) şi zîmbetul de femme fatale al Marlenei Dietrich. Mare lucru zîmbetul, pe lume! Sub soarele acestei veri timpurii, zîmbetul e cea mai bună umbrelă. Motive - la alegere. Bunăoară, după vreo doi ani de amorţeală, se repune problema adopţiei sau eutanasierii cîinilor vagabonzi din Bucureşti. Primăria a început din nou să mişte, iar societăţile de protecţia animalelor dau şi ele din urechi. Trezite la realitatea încărcată de sub teii în floare, mai multe doamne relativ volubile şi iubitoare de cîini comunitari apar din nou pe ecrane, camuflîndu-şi zîmbetul dar afişîndu-şi caninii. Partea mai delicată este cu cîinii în speţă: statisticile primăriei vorbesc despre 20 de mii de capete pe fiecare sector, aşadar un total de circa 120 de mii vagabonzi la scara Capitalei. Numai. Adversarii lor spun că, totuşi, sînt o plagă şi că împotriva plăgii se luptă pînă la eradicare; prietenii lor - sau prietenele - văd mai ales partea uman-sentimentală a poveştii: se spune că sub laţul hingherului cîinele are un rictus facial ca un zîmbet straniu, şi că aşa ceva nu se poate să nu-ţi rupă inima. Drept care accepţi mai bine un pantalon rupt. În urmă cu ceva vreme, Administraţia pentru Supravegherea Animalelor (ASA) s-a descentralizat pe cele 6 primării de sector, numai că în curînd se va reveni la vechiul sistem al centralizării - din cauză că un cîine vagabondînd ham-ham printr-un sector se putea refugia în altul şi scăpa de urmărire. La Bucureşti, Jean Valjean are coadă. Domnul Radu Opaina este un alt personaj al tranziţiei cu un zîmbe