Capacitatea unei minţi de a cuprinde şi accepta simultan două credinţe contradictorii - aşa defineşte Orwell, cu precizie, gîndirea dublă. Efect al agresiunii totalitare asupra creierelor, gîndirea dublă se perpetuează şi se răspîndeşte autonom, ca un virus care nu mai are nevoie de nici o contribuţie exterioară pentru a se înmulţi, după cum ne dovedeşte deceniul post-totalitar care tocmai s-a scurs. Succesul enorm al gîndirii duble merită analizat mai pe îndelete, pentru că astfel vom descoperi lucruri esenţiale despre noi înşine. E necesar, cred, mai mult decît un articol în Dilema pentru a evidenţia magnitudinea şi rădăcinile profunde ale gîndirii duble. Totuşi, cîteva consideraţii, ca un fel de provocare pentru o viitoare articulare a subiectului, merită să fie făcute. Gîndirea dublă are, orice s-ar zice, calităţile ei. Întîi, că nimeni nu se supără pe tine dacă gîndeşti dublu. Dimpotrivă. Vei spune mereu ceea ce vrea fiecare să audă, vei crede de fiecare dată ceea ce circumstanţele vor cere să crezi şi, astfel, lumea pare mult mai primitoare şi viaţa, în general, mai confortabilă. În al doilea rînd, gîndirea dublă rezolvă marea problemă a responsabilităţii în felul cel mai comod: o suprimă pur şi simplu. Gîndind dublu nu ai, în cele din urmă, nici o responsabilitate pentru că, cognitiv, nu asumi nici un risc. Gîndind dublu, eroarea este imposibilă. În al treilea rînd, gîndirea dublă satisface deplin exigenţele intelectuale pe care fiecare dintre noi le avem faţă de noi înşine, ne înalţă în propriii noştri ochi şi ne asigură împotriva prăbuşirilor psihice care pot apărea dacă realizăm că nu avem dreptate, am greşit în credinţele noastre. Simplul fapt al gîndirii duble, după toate standardele lumii noastre, echivalează cu inteligenţa, cu subtilitatea filozofică şi cu exerciţiul cultural înalt. O lume în care cultul nuanţei este dus pînă la paralizarea orică