D e la revoluţie l-am auzit pe primul preşedinte vorbind despre "competenţă", ca replică la deceniile cînd la mare cinste a fost principiul "incompetenţei". De aici a derivat ideea, ulterior chiar legiferată, de concurs. Concurs pentru posturi. Şi concurs pentru im-posturi. Şi toată ţara s-a transformat într-un vast cîmp de concursuri. Nu doar pentru posturi şi nu doar pentru oameni, ci şi pentru proiecte, pentru rezidenţiate, pentru muzică, pentru femei, pentru bărbaţi, pentru cîini, cai şi chiar pisici. Pînă aici toate în regulă. Numai că orice concurs a devenit obiect de

suspiciune. Toţi participanţii se întreabă încă de la început "pentru cine o fi organizat?". Şi totuşi, cu îndoiala în suflet, participă. Pare că regula a devenit trucarea şi nu competiţia. Regulă bănuită de fiecare dată şi demonstrată nu de puţine ori. Un obicei care e în acelaşi timp şi cauza şi efectul denaturării conceptelor de competiţie, concurenţă şi, în ultimă instanţă, de competenţă. Aceea în care am sperat cu toţii la revoluţie. Şi orice activitate riscă să devină un jalnic trucaj: fă-te că organizezi un concurs, fă-te că dai concurs şi, apoi, fă-te că lucrezi. (A. M.) Andrei MANOLESCU

D e la revoluţie l-am auzit pe primul preşedinte vorbind despre "competenţă", ca replică la deceniile cînd la mare cinste a fost principiul "incompetenţei". De aici a derivat ideea, ulterior chiar legiferată, de concurs. Concurs pentru posturi. Şi concurs pentru im-posturi. Şi toată ţara s-a transformat într-un vast cîmp de concursuri. Nu doar pentru posturi şi nu doar pentru oameni, ci şi pentru proiecte, pentru rezidenţiate, pentru muzică, pentru femei, pentru bărbaţi, pentru cîini, cai şi chiar pisici. Pînă aici toate în regulă. Numai că orice concurs a devenit obiect de

suspiciune. Toţi participanţii se întreabă încă de la început "pentru cine o fi organizat?". Şi totuşi, cu îndoial