Poate că n-a fost o idee bună: m-am rugat de unii şi de alţii, am înghiţit refuzuri mai mult sau mai puţin categorice, "e cald", "de ce să vorbim despre ceva ce nu există", semnatarii unor apeluri şi petiţii n-au dorit să răscolească indiferenţa celorlalţi. Cuvîntul intelectual a început să fie folosit tocmai în legătură cu solidaritatea, odată cu dezbaterea declanşată în Franţa de Afacerea Dreyfus, de polarizarea societăţii franceze în jurul opiniilor, chemărilor formulate de oamenii cultivaţi şi cu influenţă în acea vreme, care se simţeau responsabili pentru ceea ce se întîmpla în ţara lor. Ei aveau opinii diferite despre patriotism şi loialitate, despre dreptate şi discriminare şi au creat curente de opinie esenţiale pentru evoluţia democraţiei în Franţa. Acum nici nu mai contează cine a pierdut şi cine a cîştigat, cum s-a descurcat pînă la urmă victima, important a fost că prin acest conflict de idei, societatea civilizată şi-a clarificat opţiunile, şi-a definit standardele. Dacă dintre toate definiţiile date noţiunii de intelectual, ne oprim la cea simplă şi, fireşte, insuficientă, de profesionist al cunoaşterii, atunci e firesc ca societatea să ceară, celor care ştiu cum e cu economia şi cum e cu morala, cum e cu trecutul şi cum e cu viitorul, indicaţii şi poveţe în legătură cu drumul de parcurs. Dacă în timpul regimului comunist, intelectualii - sau partea lor cea mai bună - păreau a fi solidari în respingerea dictaturii, libertatea a scos
la suprafaţă peisajul accidentat al contradicţiilor, respingerilor, excluderilor, idiosincrasiilor, al polemicilor furibunde. În vîltoarea delimitărilor pare că se pierde necesitatea apărării dreptului de a fi tu însuţi. Implicarea în politic a dus la apariţia unor comunităţi de fideli, aprovizionînd cu neologisme discursul puternicilor zilei: orice compromis a devenit posibil de dragul victoriei imediate. În re
