sau

Solidaritatea celor tăcuţi, pe care se poate miza Solidaritatea şi solitudinea (pentru a relua termenii vechii dileme: "Solitaire ou solidaire?") sînt amîndouă caracteristice existenţei intelectuale. Depinde din ce unghi privim lucrurile, pe ce punem accentul. De pildă, cei cărora cultura li se pare o structură (o "reţea", ar trebui să spunem astăzi), un vast cîmp de interferenţe, un enorm "organism" în interiorul căruia trăim cu toţii, participînd fiecare după puteri, fiecare după plăceri - la extraordinarul lui "metabolism", cei cărora li se par importante nu doar operele individuale, ci şi ansamblul lor, lucrul împreună, complementarităţile, grupările, generaţiile, epocile, istoria artelor, a gîndirii, a civilizaţiei ca flux continuu, ca rezultantă supraindividuală a eforturilor intelectuale şi creative, a unei investiţii - pînă la urmă - comune, ei bine, aceia au adeseori parte de explicaţii cum că fiecare dintre noi e singur răspunzător pentru ce gîndeşte şi ce produce (cultural vorbind), că adevărata reflecţie presupune solitudine, abstragere din context, cufundare în noi înşine (adică la singular, doar expresia consacrată e aşa, la persoana întîi plural!), că de citit, de privit o expoziţie sau de ascultat o simfonie citim/privim/ascultăm cum altfel decît pe cont propriu şi că - la urma urmei - un poem, un tablou sau o melodie se scriu/pictează/compun fiecare de către un unic artist (mă rog, cu unele excepţii!). Aşa este. Solidarităţile, gregarismele, cenaclismele dau iluzia că toţi am fi la fel, egal de inteligenţi şi de talentaţi, adică geniali, drept care toţi sîntem virtuali producători de capodopere. Inexact! Adevărul crud e că doar unii dintre noi dau opere de vîrf, doar unii dintre noi, îngrozitor de puţini, contează cu adevărat şi vor rămîne în istorie, pentru meritele lor strict individuale. Restul - la "şi alţii"... Dar dreptate au şi