Ţara pregăteşte cu osîrdie comemorarea neînfricatului voievod moldovean căruia contemporanii din apus i-au elogiat vitejia decernîndu-i titlul unic "Atletul lui Hristos". Înfăptuirile lui fără egal au inspirat un folclor personalizat la rîndul lui neegalat. Generaţii după generaţii de copii au vibrat de pe băncile şcolii citind despre credinciosul Aprod Purice şi despre Stejarul din Borzeşti. Înaintînd în vîrstă, învăţăceii povestirilor patriotice din cărţile de citire se strămutau pe băncile teatrelor de unde urmăreau zguduiţi patetica trilogie a lui Delavrancea. Copleşiţi de emoţie ei ascultau geamătul tunător al bătrînului domnitor muribund care lăsa cu limbă de moarte Moldova urmaşilor urmaşilor săi. Din rîndurile acestor urmaşi fac parte şi înalţii dregători care pun în aceste zile la cale solemnităţile de celebrare ale lui Ştefan cel Mare şi cel Sfînt. Peste limpezimea moştenirii transmise de falnicul voievod istoria şi-a aşternut negurile ei necruţătoare. Sub învălmăşeala lor nu se mai poate distinge nici care este obiectul moştenirii: ce realitate este desemnată sub denumirea Moldova? Şi nici cine sînt beneficiarii îndreptăţiţi ai străvechiului testament. Purtată de vîrtejurile secolelor, Moldova nu a devenit o ţară cuprinsă între graniţe obişnuite, ci o însăilare de vecinătăţi mai legate prin promiscuitatea distanţelor decît prin căldura amiciţiilor. Moldova cu capitala la Chişinău nu fusese lăsată moştenire de Ştefan, ci de Djugaşvili; Moldova transnistreană, cu capitala la Tiraspol, multă vreme adăpost al temutei armate

a XIV-a; nordul dulcii Bucovine şi sudul braţului Chilia, pecetluind marginile extreme ale Moldovei Kieviene; şi în sfîrşit Moldova pe care o ţintesc de fapt organizatorii dâmboviţeni ai comemorării lui Ştefan. Planurile organizatorilor sînt însă confruntate cu necruţătoarea tiranie a hazardului. Luînd înfăţişarea coincidenţei