Ca şi războiul - o problemă prea serioasă pentru a o lăsa pe seama generalilor - cinematograful e o chestiune prea intimă pe care nu ţi-o vor rezolva nici criticii, nici istoricii sau dascălii de teorie. Niciodată n-ai să înţelegi cum se face un scenariu dacă n-ai aşteptat o fată, o femeie, jumătate de oră, la intrarea unui cinema. Filmul se învaţă cu iubite pentru care tremuri dacă vin sau nu, dacă le lasă mama, dacă au putut s-o mintă, dacă 331 le-a venit la timp, dacă în autobuz nu s-au răzgîndit, un întreg film trebuie să preceadă orice film, fie Potemkin sau Mongolii sau Dacii. O fată punctuală te învaţă alt film decît o casieriţă de la Alimentara căreia nu i-a venit colega să-i predea cassa, aşa că "iartă-mă, iartă-mă, data viitoare voi veni exact". Filmele care încep cu "iartă-mă!" sînt fundamental altele decît cele care vin cu "să vezi ce mi s-a întîmplat". Există iubite, există aşteptări, există nuanţe, orice estetică cinematografică este o istorie a nuanţelor în aşteptări, intrări şi ieşiri. Cele mai severe filme - de la Bergman la Bresson - sînt vulnerabile la răsuflarea agitată din acest motto neorealist: "Iartă-mă, dar nu am putut scăpa mai repede". Există o istorie a filmului învăţată cu o logodnică, şi o alta studiată cu o colegă de birou, şi o cu totul alta înţeleasă lîngă o femeie după care ai alergat toată viaţa, aşteptînd-o în toate gările litoralului să se decidă la un "believe me". Istoria gustului meu cinematografic este istoria amorurilor mele. Fără această frivolitate - care nu e decît o adîncime a vieţii, o cută a ei - nu există cultură, cum niciodată nu vei pricepe Mioriţa fără Moftul român, Proust fără Dumas-tatăl, Mahler fără Johann Strauss, Freud fără witz-uri şi vise. Pe urmă, există mişcarea interioară în întuneric, în timp, în spaţiu, ţinînd de rotaţia Pămîntului, pînă vă găsiţi locul, pe dibuite sau nu, febrili sau calmi, iarn