Drapelul instelat asezat peste statuia lui Saddam Hussein n-a stat acolo decat cateva minute. Un ordin panicat de consecinte morale a dispus grabnic incetarea imaginii. Blindatele americane au taiat desertul intr-un mars formidabil.
La sfarsit, soselele si pietele au ramas goale. Si la Bagdad si la Washington. Lazile de confetti au ramas nedeschise (daca cineva le-a pregatit). Parada invingatorilor nu a mai avut loc. Si poate nu va avea loc niciodata. Ideea pare sa fi murit, sufocata de indoieli, jena si temeri. Singura ceremonie care a adus a celebrare oficiala a fost discursul presedintelui Bush, rostit vineri 2 mai, la bordul portavionului USS Lincoln.
Spectacolul a fost insa doar o enorma aluzie la apoteozele clasice ale Imperiilor. Au lipsit declaratiile fara echivoc si mai ales caracterul public.
Discursul de pe USS Lincoln a avut loc departe de societate, intr-un spatiu strict militar, izolat, spalat de valurile oceanului, nu scaldat intr-o baie de multimi. Imperiul american, asa cum incepem sa il intelegem intr-una din clipele sale cele mai grandioase, e o constructie paradoxala: spatiul unei practici militare covarsitoare si stare de fapt neasumata; singurul universalism al vremurilor noastre (daca lasam la o parte cezarismul de birou al Uniunii Europene).
Cea mai mare certitudine si in acelasi timp cel mai mare semn de intrebare al vremurilor noastre: incotro merge proiectul american? unde ne duce? dar vrea intr-adevar sa ne duca taras-grapis undeva, asemenea tuturor imperiilor? sau avem in fata primul imperiu binevoitor si politicos, imperiul care conteaza foarte mult pe forta exemplului si gandeste supravegheat dinauntru de rezerve, indoieli si chiar contestatii?
Adevarul despre Imperiul american e complicat si inselator. Discutia serioasa asupra temei poate incepe doar in masura in care inlaturam cateva idei fals
