Conceptiile in domeniu, care au dominat pana acum si care au impovarat legislatia si practica economica, au adus numai nefericiri economiei si populatiei. Legea falimentului care inca opereaza in Romania este expresia oprimarii creditorilor de catre debitori, si nu a responsabilitatii debitorilor fata de creditori, cum ar fi normal.

Cand Guvernul Vacaroiu a fost, sub presiunea FMI, obligat sa promoveze o lege a falimentului, acesta a imbrobodit-o in asa fel incat nu numai termenul de “faliment” sa nu existe, vorbindu-se de “insolvabilitate financiara”, dar mai ales sa nu se ajunga practic la posibilitatea ca vreo intreprindere de stat, chiar daca falimentara, sa fie si declarata cumva in stare de faliment, cu toate consecintele decurgand din aceasta.

Procedurile juridice prevazute de aceasta lege sunt atat de complicate si reclama atat de mult timp, incat, in baza ei, nu se poate ajunge practic la lichidare.

Ceea ce nu s-a inteles de catre cei ce au elaborat aceasta lege a fost faptul ca, presupunand in cele mai multe cazuri nu doar reorganizari, redimensionari de personal sau reorientari de piete, ci retehnologizari sau chiar integrale schimbari de profil, restructurarile costa bani, uneori chiar bani foarte multi. Bani pe care Romania nu ii are.

Cu bani putini, totul se rezuma la eventuale cosmetizari. Care, neschimband de fapt nimic important, doar irosesc timp si putinele fonduri alocate, complicand si mai tare lucrurile.

Este exact rezultatul nefast al experimentului pe care l-au facut guvernarile Iliescu si nu numai. Dincolo de motivatiile ideologice, politice, sociale sau electorale care au stat la baza acestui nefericit experiment, esecul sau se datoreaza pe fond lipsei de bani, echipele guvernarilor Iliescu neintelegand ca Romania nu a avut, nu are si nu va avea niciodata atatea fonduri pentru a restructura intregul