Pe la sfarsitul anilor 50, intr-un articol cu superficial aspect polemic si cu sensul profund al unei marturisiri de credinta, Eugčne Ionesco isi anunta intentia de a face o anumita experienta pentru a sugera cum trebuie si deopotriva cum nu trebuie facuta critica.
As putea lua - scria el - aproape orice opera de arta, orice piesa, si pariez ca i-as putea da pe rand fiecareia dintre ele o interpretare marxista, budista, crestina, existentialista, psihanalitica; as putea sa dovedesc rand pe rand ca opera supusa tuturor acestor interpretari este o ilustrare desavarsita si exhaustiva a fiecareia dintre aceste credinte si ca ea confirma in egala masura o ideologie sau alta in mod exclusiv.
N-ar fi fost insa un exercitiu de virtuozitate ludica (sau, daca vrem neaparat, sofistica). Mie - continua Eugčne Ionesco - asta imi dovedeste altceva: ca fiecare opera de arta (daca nu cumva e o opera pseudo-intelectualista, daca nu cumva e deja in totalitate continuta intr-un sistem ideologic oarecare, pe care nu face decat sa-l popularizeze - cum este cazul cu atatea piese cu teza) se afla in afara ideologiei, ca nu poate fi redusa la o ideologie.
Ideologia o inconjoara doar, fara s-o patrunda. Absenta ideologiei din opera nu inseamna absenta ideilor ; dimpotriva, operele de arta sunt cele care le fertilizeaza.
Cu alte cuvinte, nu Sofocle a fost inspirat de Freud, ci tocmai Freud a fost inspirat de Sofocle si de nelinistile despre a caror existenta depun marturie operele de arta si dezvaluirile pe care ele le pot determina. Reducerea operei de arta la o ideologie sau la o estetica fiind insa o pacoste universala (si deseori o practica universitara), nicidecum o moda trecatoare, tot ce se poate spune azi este ca in ciuda acestui avertisment, datand din iunie 1958, opera lui Eugčne Ionesco a fost si in continuare este adesea interpretata ca ref
