O fi fost, în vremuri, întemeiată părerea domnului I. Z. despre ce scriaţi în prima tinereţe, fiind şi dumnealui tânăr şi generos. Oricum, mie mi se pare că v-a tratat poezia cu onoare şi seriozitate, apropiindu-vă atunci de doi mari poeţi, fiecare unic, fiecare greu de imitat. Reacţia disproporţionat autodistructivă în faţa unui, la urma urmei, compliment colegial, mă îndreptăţeşte acum să cred că nu ştiaţi ce faceţi. "Şi eu am dat cu piciorul unei şanse" mărturisiţi, la o distanţă în timp de 12 ani. "Bijuteriile de versificaţie, cumva între Ion Barbu şi Tudor George" vă spusese redactorul, înfuriindu-vă la culme aceasta. Avea, desigur, intenţii serioase cu poezia dvs., şi v-a solicitat un grupaj consistent din care să aleagă pentru un debut. Dar dvs. aţi lăsat baltă totul. De ce? Interesant de reţinut textul justificării: "Poeziile solicitate n-au mai ajuns la destinaţie" (Fie vorba între noi, ele n-au ajuns pentru că nici n-au fost trimise). "Şi asta nu din sfială, ci dintr-o furie aproape de neînţeles; n-am acceptat comparaţia făcută între mine şi Ion Barbu. Nu îngăduiam ocara de a fi alăturat ermetismului; doream cu tot dinadinsul să mă priceapă oricine. Şi-apoi, idolul meu era şi va rămâne Eminescu". Şi încheiaţi astfel, lăsându-mă pe mine fără replică şi cu un gust tare amar, pentru ideile şi iluziile care vă bântuiau la nici 20 de ani, şi aceasta în 1991: "Bineînţeles că nu speram să fiu comparat cu însuşi Eminescu, dar chiar cu Barbu?" În fine, să ne vedem de starea poeziei, la care aţi revenit după o rărire (nu întrerupere) fatală a întâlnirilor cu ea. Un text din 1994, Căpriiism, mă-ntreb de ce cu trei de i? "Îndură-te, Durată, şi curmă-a mea durere,/ Să-i uit privirea fă-mă, e tot ce am a-ţi cere/ O nemaispusă rugă învaţă-mă, de ştii,/ Pentru credinţa-mi nouă în gemeni zei căprii.// Aş vrea ca să-i înduplec să fie pieritori,/ Făcându-i a se crede cu Crist