Jurnalul: o supravieţurie prin desolemnizare, un fals necrolog al faptelor mărunte, un "loc de veci" nu o dată fascinant, cuprins fiind de vegetaţia vieţii. Sau cu vorbele lui Mircea Eliade: "E surprinzător cum lucrurile cele mai puţin însemnate, cele mai puţin solemne şi cele care evită cît mai net eternitatea au şanse să trăiască cel mai mult. Cazul jurnalelor intime, pomelnic de morţi, de fapte moarte, de gînduri moarte. Nimic mai viu şi mai fascinant, totuşi, decît cimitirele acestea". Nu întîmplător jurnalele au înflorit la noi în decursul deceniilor sumbre de la al doilea război mondial încoace, aidoma unor paradoxale "cimitire" care chezăşuiau prelungirea vieţii pe palierul lor lipsit de artificii şi prin aceasta cel mai rezistent. Ele semnificau atît o retractilitate salutară, o retragere în intimitatea semiclandestină, uneori clandestină de-a binelea, cît şi o alternativă a discursului emfatic, găunos al diverselor speţe de propagandă, nu o dată unicul admis şi în consecinţă obligatoriu, factori ce constituiau reacţiile naturale ale scriitorului, ale intelectualului de bună calitate îndeobşte, la o lungă epocă ostilă. Reacţii ce, odată formate, s-au păstrat în bună parte şi după momentul '89, cel al unei atît de relative, de problematice primeniri. Una din scrierile ilustrative ale speţei, sub semnul deopotrivă al vocaţiei literare şi al onestităţii, o reprezintă Jurnalul în libertate (conotaţia e desigur ironică) al prozatorului Constantin Mateescu, de care ne vom ocupa în prezentele rînduri.

Se poate constata cu uşurinţă că autorul aparţine tipului de inadaptabil, atît de caracteristic categoriei oamenilor de litere, sensibil şi analitic la tot pasul, achitîndu-se de obligaţiile habituale totdeauna cu un grad de dificultate. Însemnările d-sale îşi trag foarte adesea substanţa chiar dintr-o atare incongruenţă cu viaţa curentă, fiinţa înfăţişîndu-