Dacă opera de literatură este deseori ambiguă, critica trebuie să fie întotdeauna clară. Echivocurile, jocurile de cuvinte, "apele" pe care le face ironia nu ţin de esenţa morală a criticii; decît, poate, de arta ei; o colorează, îi conferă personalitate, dar n-o ajută prea mult să-şi atingă scopul. În orice caz, duşmanul cel mai mare, sub acest raport, al criticii este confuzia. Criticul n-are voie să nu ştie ce vrea să spună. Proverbul franţuzesc i se potriveşte perfect în raţionalitatea lui: ceea ce e bine gîndit, se exprimă în mod clar.
De aici decurge obligaţia unei anumite precizii. I-am auzit pe unii matematicieni sau, în general, oameni ai ştiinţelor pozitive observînd că un critic literar poate pretinde doar să fie cît mai puţin vag; exactitatea n-ar fi în firea lucrurilor lui. Nimic mai neadevărat: precizia nu e pur şi simplu o datorie a criticii, este politeţea ei deopotrivă faţă de scriitor şi faţă de cititor. Menirea criticii este de a judeca, aşa dar de a discerne, lămuri, aprecia. Dar ce fel de apreciere este aceea care lasă loc dubiilor? Aproximaţia este întotdeauna dubioasă, prin urmare, contrară spiritului critic.
În al treilea rînd, e vorba de simplitate. Pe criticul prost îl recunoşti numaidecît după felul complicat în care se exprimă despre cele mai simple lucruri. Critic bun este acela care, dimpotrivă, ştie să spună simplu cele mai complicate lucruri. Simplitatea nu e în toate cazurile înnăscută. Aş aşeza-o mai degrabă printre însuşirile critice care se dobîndesc prin experienţă. Dacă nu posezi de la început claritate şi spirit de precizie, e mai bine să nu te apuci de critică. Simplitatea nu este însă, ea, un atribut al tinereţii în critică. Mai degrabă, tinerii se simt ispitiţi să fie sofisticaţi în idei şi în limbaj. Îi dezvaţă exerciţiul critic repetat şi îndelung.
O a patra însuşire, nici ea în chip hotă
