Compozitorul şi, aş spune, filosoful Mihai Mitrea-Celarianu, s-a născut la Bucureşti, la 30 Ianuarie 1935, într-o familie de medici şi intelectuali rasaţi. Graţie lor, la vârsta de numai 7 ani, îi este prezentat lui George Enescu, căruia-i arată primele încercări componistice. Încurajat să persevereze "aşa am început şi eu; trebuie să faci muzică şi să mergi la Paris" -, copilul Celarianu începe studiul armoniei, în 1941, în timpul refugiului la Craiova, cu George Simonis absolvent al Scholei Cantorum din Paris, stabilit la Craiova. La 11 ani este, pentru scurtă vreme, elevul Soniei Teodoreanu, la teorie şi solfegii. Frecventând, împreună cu părinţii, Salonul Doamnei Procopiu, Mihai Mitrea-Celarianu îl cunoaşte, printre alţi muzicieni români Sivestri, Ioana Nicola, George Georgescu etc. -, pe Marţian Negrea, al cărui discipol (la armonie), devine la vârsta de 12 ani. Concomitent primeşte lecţii particulare de compoziţie şi forme muzicale de la Mihail Jora - pe atunci epurat politic din rândul cadrelor didactice ale Conservatorului. Tot atunci este acceptat cu dispensă de vârstă la Conservatorul bucureştean. Ulterior îşi perfecţionează ştiinţa muzicală la Conservatorul Naţional de Muzică din Paris cu Pierre Schaeffer şi Henri Pousseur, deşi "părintele" lui "spiritual" va rămâne John Cage. La finele anilor ’60 urmează, ca mulţi confraţi din România, Cursurile de vară de la Darmstadt. În 1967 este laureat al celei de-a 5-a Bienale de compoziţie din capitala Franţei, moment decisiv în opţiunea de a se stabili acolo definitiv. Original şi nonconformist, Mihai Mitrea-Celarianu aderă, pentru scurte perioade, la mişcările seriale, postseriale, minimaliste şi conceptualiste, "la modă" în acele decenii; pentru ca, după 1970, să adopte limbajul aşa-numit minimal-maximal, bazat pe principiile logicii fractale, ca şi pe ideea multiplicităţii şi heterogenităţii temporale. Fără să