Mă plimb în Parcul Carol de patru ani. Aproape zilnic. Şi eu, dar mai ales băieţelul meu, îl cunoaştem de-a fir a păr. Nu există nici un secret în această privinţă, poate doar misterul poveştilor cu regi şi regine, prinţi şi prinţese. Sau atît cît mai poate fi păstrat din el. E greu şi din ce în ce mai greu. Regele Carol întîiul a gîndit, împreună cu arhitecţii Curţii Regale, proiectul unui parc minunat, după toate legile urbanismului. Pe un spaţiu mare, generos, se întinde un loc adevărat de promenadă, cu grădini terasate, cu platani, mesteceni şi alţi arbori preţioşi, cu mult verde, cu intime popasuri, cu statui impresionante, cu un lac răcoritor, cu o fîntînă dăruită la începutul secolului de George Cantacuzino. Alei urcă, altele coboară, se lăţesc, se îngustează într-o varietate de idei. Uneori, cînd plouă, aerul proaspăt şi o anume tristeţe a aburilor îmi amintesc de parcurile Flo-renţei pe care le străbăteam în-tr-o vreme în lung şi-n lat. Proporţiile sînt pline de echilibru şi tihnă. Încă se mai poate observa asta, chiar dacă vajnicii comunişti au vrut, cu orice preţ, să anuleze nobleţea şi atmosfera de aici. Pe vremea copilăriei mele, numele lui Carol se pronunţa în şoaptă, la ureche. Parcul se numea solemn şi victorios Libertăţii, mergeam cu şcoala în penibile excursii organizate ca să vizităm mausoleumul din marmură roşie ce-şi etala proletara-i măreţie asupra noastră, a tuturor, să cinstim memoria lui Gheorghiu-Dej şi compania. Astăzi monumentul există. Gol şi la propriu, şi la figurat. Stă ca o relicvă care tulbură armonia şi normalitatea unei societăţi. Întîmplător, cînd mi-am înmormîntat un unchi acum doi ani în cimitirul Bellu militar, am descoperit că Dej a fost mutat cînd şi de cine, habar n-am acolo. Istoria trebuie cunoscută aşa cum a fost. În consecinţă, copilul meu a devenit un ghid extraordinar. Nostim şi bine informat îi chestionează pe trecăto